Archive for the Category ◊ Uncategorized ◊

13 May 2021 Vacanțele mele în Elveția Franconă / My holidays in Franconian Switzerland

(the English version is available just after the Romanian one and is to be continued on the post regarding: “Those people” novel making off)

Era prin 2004. Îmi propusesem să fac un tur pe „Drumul Castelelor” – o înșiruire de obiective medievale din Europa centrală, 1000 de Km gotici de la Mannheim până la Praga, marea majoritate aflate-n Germania de azi și pe care o să le descriu într-un alt post special dedicat acestui traseu de basm, care se-mpletește cu ”Drumul Romantic” și cu cele ale ceasurilor cu cuc, pantofilor ș.a.m.d.

Într-o bună zi am plecat din Munchen către Nurnberg cu intenția de a înnopta undeva la nord de acesta din urmă. Pentru că era vorba doar de o singură noapte nu îmi făcusem rezervare ca de obicei și de aici a început mica noastră „aventură”… Am șofat vreo jumătate de oră prin satele de la nord de Nurnberg fără să găsesc nimic, nu tu zimmer, pensiune, hotel sau ceva asemănător și, amintindu-mi că unul din castelele de vizitat se găsea pe aprope, la Gößweinstein, am mers într-acolo și am poposit la primul hotel întâlnit odată intrați pe porțile orășelului.

Patroana a rugat camerista să mă ducă să văd cum e camera spre a mă hotărî dacă rămânem acolo sau nu (neștiind în ce hal fără de hal eram și că nu mai aveam putere să reluăm călătoria în acea zi). Fătuca, dulcică foc, mi-a mărturisit că-i place foarte mult de Israel sau israelieni (nu mai știu exact). În orice caz am rămas.

A doua zi am vizitat castelul și catedrala (loc vestit de pelerinaj, ignorat de mine până atunci), m-am delectat cu gastronomia locală (restaurantul hotelului fiind unul de tradiție franconă, plin ochi în weekenduri de germani de pe peste tot, inclusive motocicliști tatuați dar civilizați ba chiar simpatico) gastronomie care are exact ce-mi place mie (păstrăvi, cârnați excelenți, bere foarte bună, dar mai slabă decât în Belgia, și multe alte minuni din astea).

Am plecat mai departe, continuând către alte castele, dar jurându-mi să revin după un an ca să profit de simpatia localnicelor pentru noi, semiții. Vreau să zic din punct de vedere gastronomic.

Trebuie știut că, deși „Elveția Franconă” se află, în mare parte, în nordul Bavariei (ca administrație), istoric, etnic și lingvistic vorbind ne aflăm în Franconia Orientală și de Sus, teritoriu alipit Bavariei de ocupantul francez în persoana lui Napoleon întâiul (fără comentarii), care și-a atras „simpatia” istorică a localnicilor pentru vecii vecilor.

Anul următor am poposit pentru mai multe nopți la Gößweinstein, de astă-dată la Hotelul garni Regina, clădire nouă de la extremitatea de vest a localității, unde o familie foarte de treabă îți face șederea o adevărată plăcere, începând de la condițiile de cazare, micul dejun copios, cafeaua excelentă (o cafea exact cum o vrem noi cei care publicăm și iubim site-ul boncafe.ro), amabilitatea gazdei (pe atunci Regina și acum fiica ei Hildegard Zimmerer, care sunt foarte prevenitoare și gata să-ți indice ce ai de văzut în întraga regiune) și terminând cu facilitățile de plată conferite oaspeților hotelului. Familia mai deține un hotel, mai vechi dar foarte pitoresc dotat cu un restaurant gourmé, plasat chiar în centru vis-àvis de catedrala franciscană. Acest din urmă hotel (la mare concurență cu cel la care trăsesem cu un an în urmă) este administrat de sora lui Hildegard, o fata de aur, la fel de pregătită, erudită și rafinată ca și mama și sora ei.

La îndemnul gazdelor noastre, care de-a lungul anilor ne-au devenit buni prieteni, am vizitat o mulțime de obiective turistice și culturale, tărâmuri de basm și colțuri de natură de excepție, care împodobesc Elveția Franconă.

Însuși orășelul Gößweinstein se află în mijlocul pădurii francone pe șoseaua federală B470 (pădure delimitată de un triunghi de autostrăzi cu vârful în jos spre sud și unind orașele Nurnberg, Bamberg și Bayreuth. Pădurea se prelungește însă și la nord de axa Bamberg – Bayreuth).

La doi pași se află Pottenstein, un târgușor colorat cu celebra sa grotă cu stalactite și stalacmite, cu păstrăvăria cu afumătorie, unde se poate cumpăra bere și păstrăv afumat la botul calului, un parc de distracții și orașul de sus, suspendat pe o stâncă în mod extrem de spectaculos.

Gößweinstein-ul se află pe valea Wiesent-ului (Wiesental în germană), un curs de apă foarte pitoresc, încadrat de citadele și castele cocoțate pe stânci împădurite și străpunse de peșteri.

Pe râu se poate face caiac, se poate pescui (pe prietenul nostru pescar îl întâlnim de fiecare dată când mergem la colțul nostru de picnic de pe malul râului pe la orele prânzului). Duminica un tren cu locomotivă cu aburi plimbă turiștii de-a lungul râului, iar eu fac poze pe lunca plină de creaturi din cele mai diverse.

Ca să nu mai amintesc de culorile magnifice ale toamnei cu care se-mbracă pădurea în toate nuanțele de roșu și ruginiu tot astfel cum iarna zăpada abundentă, pe aceste meleaguri, împodobește castelul, catedrala cât și peisajele forestiere, în general, cu o splendidă mantie argintie, Gößweinstein fiind o locație ideală pentru sărbătorile de iarnă (gazdele noastre organizează an de an serile festive de Crăciunul și Anul Nou la hotelul din centru, numit Krone, într-o atmosferă de neuitat și o gastronomie remarcabilă, stropită cu vinurile francone de excelentă calitate, deși eu prefer cidrul (numit aici vin de mere, băutură tradițională franconă, acidulată și reconfortantă, ideală cu cârnații de Nurnberg sau Frankfurt).

Între castele se remarcă Burgul Rabenstein cu a sa falconerie și Rabeneck, la care se ajunge pe șoseluțe în excelentă stare, de-mpânzesc ca o plasă de păianjen padurea franconă șerpuind de-a lungul cursurilor de râuri și a poienelor de maci.

Tot pe astfel de drumuri de basm se poate ajunge la Bayreuth, vizitând în drum castelele Fantesie și Sanspareil (cu teatrul său de vară din mijlocul pădurii) și gradinile lor atent îngrijite dar încadrându-se la perfecțiune și foarte accesibile în același timp în pădurea aparent sălbatică.

La Bayreuth trebuie neapărat vizitate castelele sale, între care se numără Ermitajul și gradinile sale, Opera (aflată zid în zid cu Sinagoga mare) și care găzduiește periodic celebrul și exclusivul festival Wagner, dar, mai ales, cafeneaua operei unde am căpătat obiceiul să ne delectăm cu tot felul de bunătăți în fiecare vara de zece ani încoace, la mare „concurență” cu cofetăria Reber din Bad Reichenhal, celebra făuritoare de ciocolată Mozart.

Personalul ne cunoaște deja, ca dealtfel în multe locuri ca   acesta. Nici restaurantul italian de peste drum nu-i de lepădat.

Celălalt mare oraș de care am pomenit este Bamberg, o „carte poștală ilustrată” în mărime naturală, cu a sa primărie, dom, grădină de trandafiri a castelului Rezidenz, mânăstirea Sf. Mihai, berării celebre și expoziții de flori, printre altele (noi preferăm una din berării și gelateria italiană de pe podul de la intrarea în primărie.

La periferia orașului Bamberg se află un frumos castel (Seehof) cu o și mai frumoasă gradină, care merită vizitată.

Tot în apropiere și pe drumurile care-mpânzesc pădurea se mai află Buttenheim – satul natal al lui Levi Strauss, celebrului co-creator al blue-jens-ilor– unde se pot vizita muzeul memorial Levi Strauss aflat în casa unde acesta s-a născut, domul, fabrica de bere Saint Georgen (excelentă bere, mai ales berea care poartă numele lui Levi, o creație remarcabilă) și, în afara satului, la liziera pădurii, cimitirul evreiesc, unde se află și mormântul tatălui lui Levi.

În continuare putem ajungela Heiligenstadt, unde se mănâncă excelent și se poate vizita castelul Greifenstein care surplombează localitatea, castel rămas în posesia familiei Stauffenberg, alături de alte trei castele în Germania, veche și celebră familie romano-catolică de nobili războinici, care au dat pe unul din ofițerii care au atentat la viața lui A. Hitler (Claus Schenk Earl von Stauffenberg) și de la urmașii căruia am înțeles câte ceva despre ce și cum a fost în Germania anilor ’30-’40 ai secolulul trecut, cât de mult au fost acolo detestați naziștii, francezii și rușii și ce părere bună le-au făcut trupele americane eliberatoare în ’45 (SS-ul rechiziționase castelul pentru comandamentul lor regional, aruncându-i în temniță pe proprietari, iar americanii au preluat și ei castelul pentru cartierul lor general redându-l în cele din urmă proprietarilor de drept înpreună cu tot ce se afla în el, aproape nimic nu lipsea, ceea ce i-a impresionat teribil pe grofii de Stauffenberg. Numai cărțile vechi și foarte rare valorează o avere.

Tot pe acolo se poate vizita cetățuia orășelului Waischfeld cu a sa ceainărie și vedere panoramică.

Ceva mai departe, la nord de axa Bamberg – Bayreuth, se află orășele extrem de pitoreși cu castele, citadele și fabrici de bere, între care se numără:

Kronach cu a sa fortărața – de vizitat neapărat.

Kulmbach, unde se face o bere excelentă, cu-a sa fortăreață Plassenburg (de unde am cumpărat un set special de pahare având marcate pe ele cantitatea „înghițiturii optimale” de bere).

Coburg cu a sa Veste (citadelă din vârf de deal) și al său castel princiar (din centru) de vizitat neapărat, castele unite printr-un parc în pantă de excepție.

De vizitat restaurantul tradițional Goldenes Kreuz, unde se bea berea cu-același nume, special fabricată pentru el de câteva secole încoace – o bere cu un gust special, un „must” pentru amatorii în materie.

De o parte și de alta a șoselei către Coburg se află două mânăstiri: Prima este centrul franciscan din pădurea franconă – Mânăstirea celor 14 sfinți – „Basilika Vierzehnheiligen” (lăcaș superb, cu un interior de te lasă cu gura căscată și cu o legendă foarte frumoasă, refăcut în sec XVIII, ca dealtfel o mare parte din monumentele Franconiei, de arhitectul de geniu Balthasar Neumann și încadrat de magazine și localuri unde se poate bea berea Nothelfer, fabricată la braseria Trunk a mânăstirii).

De cealaltă parte se află o altă mânăstire, numită Benz, care este în principal un centru de perfecționare a ministerului apărării german și NATO, dar care găzduieșete și evenimente culturale (biserica se poate vizita) și, ce mi-a plăcut mie este restaurantul, unde se mănâncă excelent, la prețuri ridicol de scăzute.

La sud de Gößweinstein se poate vizita orașul Nurnberg, cetatea sa, centrul deosebit de pitoresc și unde se mănâncă celebrii cârnați locali cu salată de cartofi cum doar în armatăla Ploieși am mai gustat și se poate face și un shoping rezonabil.

La est este de vizitat Wurzburg (palatul Rezidenz, cetatea, domul și multe altele).

Iar dacă tot vorbim de bere, d-apoi eu am avut privilegiul să mă delectez cu bere la mânăstirea Weltenburg (de pe valea Dunării) – cea mai veche braserie monahală din lume, datând din 1050, cât șila Freisen(lângă aeroportul munchenez) la cea mai veche braserie laică din lume, care prepară elexirul brun de prin 1040, celebra în toată lumea bere WeihenStephan (tot cu origini monahale până la urmă).

Pe  scurt este vorba de un tărâm de basm, unde am luat obiceiul să ma relaxez 5-6 zile la sfârșitul excursiilor mele europene și pe care-l recomand cu toată căldura iubitorilor de cultură, natură, relaxare, frumos și gustos.

Și dacă sunteți amatori, nu există o regiune mai potrivită pentru plimbări cu bicicleta în sânul naturii decât Elveția Franconă!

O serie de ilustrații la textul postului se gasesc după textul în engleză – Vizionare plăcută!

Deasemenea trebuie neapărat să continuați cu lectura următorului post în care e vorba de romanul care mi-a fost inspirit de vacanțele în Franconia: „Oamenii aceia” – the making off

My holidays in Franconian Switzerland (Fränkische Schweiz)

It was in 2004. I planned to do a tour on the “castles road” – a sequence of medieval objectives, the majority located in Germany today, and which we’ll describe in another post dedicated to this fairytale route crossing also the “Romantic Road” and that of cuckoo clocks.

At one point I left Munich to Nurnberg with the intention to spend the night somewhere north of the latter. Because it was a matter of only one night there I hadn’t made reservation, as usual, and so started our little “adventure ” … I drove half an hour through villages north of Nurnberg without finding anything, not a Zimmer , hostel, hotel or something alike. Remembering that one of the castles to visit is in Gößweinstein I went to and entered the first hotel met once inside the gates.
Patron asked the maid to take me to see how the room is to decide whether I stay there or not (she did not know I did not have power to resume the trip that day). The maid told me that she really like Israel or Israelis (can not remember exactly). In any case I took the room.
The next day we visited the castle and cathedral, famous place of pilgrimage, ignored by me until then, I enjoyed the local cuisine , (the restaurant is one of Franconian tradition and is exactly what I like – trout, sausages, excellent beer and many other wonders.
I moved on to other castles , but swearing me to return to profit locals sympathy for us Semites. I mean from the gastronomical point of view.

Though Franconian Switzerland is located in northern Bavaria (as administration) , historically, ethnically and linguistically we are in Oriental and Upper Franconia, witch the French occupant, in the person of Napoleon, joined to Bavaria (without comments).

Next year we stopped for several nights in Gößweinstein , this time at the Hotel garni Regina, new building at the western extremity of the village, where a really nice family makes your stay a pleasure, from the accommodation, hearty breakfast, excellent coffee, courtesy of hosts (then Regina and now her daughter, Frau Hildegard Zimmerer), which are very preventers and ready to show you what you have to see in its entire region) and ending with the payment facilities granted to hotel guests. The family owns also an older but very picturesque hotel, named Krone who features a gourmet restaurant and is located right in the center of the little town just across the street from a famous Franciscan cathedral. This last hotel is managed by the sister of Hildegard, a golden girl, as prepared, erudite and refined as her sister.

At the recommendation of our hosts, who over the years became our friends, I visited a lot of sights and cultural realms and fairytale exceptional corners of nature that adorn the Franconian Switzerland.

Gößweinstein town itself is in the middle of the Franconian forest on the federal road B470 (forest highway bounded by a triangle pointing down south and uniting the cities of Nuremberg, Bamberg and Bayreuth. However the Forest extends northern of the axis Bamberg- Bayreuth).

Two steps from Gößweinstein is Pottenstein, a colorful small town where there is, among other objectives, a famous cave with stalactites and stalagmites, a trout smokehouse where you can buy beer and smoked trout, a water park and the upper city, suspended on an extremely spectacular rock.

Gößweinstein is located on the Wiesent’s river valley (Wiesental in German), a very scenic stream, framed citadels and castles perched on wooded cliffs pierced by caves. River kayaking can be done , you can fish (our fisherman friend we meet whenever we go to our corner riverside picnic at noon). Sunday a train locomotive tourists running along the river, where I took pictures on a meadow full of various creatures.

Not to mention the magnificent colors of autumn forest they get dressed in all shades of red and rust as well as the winter abundant snow of this region , witch adorns the castle , the cathedral and the forest landscapes in general with a splendid silver robe. Thus Gößweinstein is an ideal location for winter (our hosts organizes every year festive evening of Christmas and New Year at the Krone hotel in the center, in an unforgettable atmosphere and outstanding cuisine sprinkled with excellent quality Franconia wines, although I prefer cider (here called apple wine, traditional Franconian drink, acidic and refreshing, perfect with Nuremberger and Frankfurter sausages.

Between the region castles stands Burg Rabenstein with its falconery and Burg Rabeneck, which can be reached by road in excellent condition, witch spread on like a spider web the Franconian forest snaking along the courses of rivers and glades of poppies.

On such fairy roads can be reached the town of Bayreuth, passing near in your way and visiting castles like Fantasia and Sanspareil (with it’s summer theater in the middle of the forest) and their carefully maintained gardens but fits to perfection and very accessible while in the apparently wild forest.

At Bayreuth it’s a must to visit few castles, among which the Hermitage and its gardens, the Opera, which is wall to wall with the Great Synagogue and regularly hosts the famous and exclusive Wagner festival, but especially the opera café where I got the habit to enjoy all sorts of goodies every summer for ten years now, in a big “competition” with confectioner Reber in Bad Reichenhal, the famous Mozart chocolate maker.
The staff knows us already, as is the case in many places like this. The Italian restaurant across the street is not bad either .

The other big city I’ve mentioned is Bamberg, a real “picture card”, with its town hall, dome, Rezidenz castle rose garden, the monastery of St. Michael, famous beer gardens and flower exhibitions, among others (We do prefer one of the pubs and the Italian gelateria on the bridge at the entrance to the town hall).

On the outskirts of Bamberg there is a beautiful castle (Seehof) with a very beautiful garden, which is worth a visit.

Nearby the Bamberg – Nuremberg highway on the roads that spread the forest is located Buttenheim – native village of Levi Strauss, the famous creator of the blue jeans – where you can visit the memorial museum Levi Strauss found in the very house where he was born, the dome, the Saint Georgen brewery (excellent beer, especially that one named Levi, an outstanding creation), and outside the village, at the edge of the forest, the Hebrew cemetery, where is found the grave of Levi’s father.

Next we get to Heiligenstadt, where you can have a great food and visit the Greifenstein castle witch dominates the town. The castle remained in the possession of the family Stauffenberg, along with three other castles in Germany, ancient and famous Roman Catholic family of noble warriors who gave one of the officers who attempted the life of Adolf Hitler (Claus Schenk von Stauffenberg Earl) and from the followers of which I understood many things about what and how was the Germany of the 30s – 40s of the last century, how much there were hated the French and the Russians and what made ​​them admire liberating American troops in ’45 ( SS requisitioned initially the castle for their regional headquarters, throwing the owners into prison and the Americans took over the castle for their headquarters restoring it finally to the rightful owners with all that was in it, almost nothing was missing, fact that impressed the Stauffenbergs (only the very old and rare books in the castle worth a fortune).

Also nearby you can visit the fortress of Waischfeld (with its tearoom and panoramic view over the village) .

Farther north axis Bamberg – Bayreuth there are extremely pictorial towns with castles, citadels and breweries, among which:
Kronach with his extraordinary fortress.

Kulmbach, where the beer is excellent, with its fortress – Plassenburg (where I bought a special set of glasses having them marked the quantity of the optimal gulp of beer) .

Coburg with his Veste (hilltop citadel) and his princely castle (in the center) necessarily to visit castles joined by a great sloping park.
Also in Coburg there is a traditional restaurant Goldenes Kreuz where you could drink the beer with the same name – specially made ​​for it since a few centuries now – a beer with a special flavor, a “must” for the fans of beer.

On both sides of the road to Coburg there are two monasteries: The first one is the Franciscan center of the Franconian forest – The monastery of the “The Fourteen Holy Helpers” – “Basilika Vierzehnheiligen” (beautiful sanctuary with an inner that leaves you open-mouthed and with a very beautiful legend, restored in the eighteenth century, as in fact most of the Franconia monuments, by the genial architect Balthasar Neumann and framed by shops and pubs where you can drink the Nothelfer beer, witch is manufactured at monastery brasserie, named Trunk).

On the other hand, across the highway there is another monastery called Benz, which is mainly a training center of the German defense ministry and NATO allies, but hosts as well various cultural events

(you can visit always the church) and the excellent restaurant, where you could eat very good food at ridiculously low prices.

South of Gößweinstein you can visit Nuremberg, its citadel. its very picturesque center and eat the famous local sausage with potato salad (as only the Romanian army  I tasted) and you can make a reasonable shopping .

To the east is to be visited Wurzburg (its Residenz palace , the fortress , the cathedral etc.) .

And if we’re talking about beer, then I had the privilege of enjoying the Weltenburg monastery beer ( on the Danube valley) – the oldest monastic brewery in the world, dating from 1050, as well as Freisen (near Munich airport) the oldest secular brewery in the world, preparing the brown Elixir since 1040, the world famous Weihenstephan beer (from monastic origins eventually as well).

In short it is a fairyland where we had customary 5-6 days to relax at the end of my every European trips and that I warmly recommend it to all lovers of culture, nature , relaxation , beautiful and tasty things.

And if you enjoy, there isn’t a region better suited for cycling in nature than Switzerland Franconia!

Here there are some illustrations for the post’s text:

28 Mar 2021 Un detectiv foarte particular

 

Primul episod, dintr-o adevărată sagă polițistă, a apărut sub semnătura mea în 2019 la Editura Libris din Brașov la recomandarea doamnei Claudia Motea, un fel de înger păzitor… din păcate nu doar al meu, deși dacă ar fi după mine aș închide-o în al nouălea cer numai și numai pentru mine.

Romanul se numește „Un amant ca-n filme” și poate fi comandat, ca și „Oamenii aceia”, pe care vi l-am prezentat într-un articol anterior, on-line pe site-ul „Libris.ro”, ieftin și rapid ajungând în câteva zile doar până la domiciliul cititorului sau prin intermediul unor librării cum ar fi Șt. O. Iosif din Brașov sau Cărturești (Magheru) din București:

https://www.libris.ro/un-amant-ca-n-filme-adrian-i-anghelescu-LIB978-606-029-096-4–p11033285.html

Una dintre primele mele cititoare, doamna Madalina Ghiu (director editorial 2005-2016 la Cartea Romaneasca si coordonator colectii literatura romana la Polirom incepand cu 1/1/2017) îmi scria:

Am citit cu plăcere și curiozitate romanul dumneavoastră. Construit cu ingeniozitate și umor, mi-a amintit de maeștrii romanului polițist, Chandler sau Hammett. Cu un stil ludic – cu rolul de a atenua realitățile lumii de azi – romanul are toate șansele să devina un succes.

 

 

Eroii romanului sunt dr. Yvan Kashiah, consoarta sa Israela (zisă Isa) și binențeles un detectiv particular mai ceva decât în filme, un anume Sergiu Brad, Mitică get beget, precum și o serie întreagă de oameni și locuri.
Acțiunea se desfășoară în Israel, dar avem parte și de incursiuni la București cât și într-o sumedenie de țări ale Europei occidentale.
Sergiu Brad, devenit prin ebraizare Oren, nepreamaiavând de-ales, după pensionarea din poliția israeliană, deoarece ratase cu „îndemânarea-i” caracteristică toate interviurile de angajare, a deschis un birou de anchete, devenind detectiv particular, cu gândul la eroii admirați de el, copilandru fiind, în serialele TV ale anilor 1960 – 70.
Primul său client a fost domnișoara Irina Kashiah, o abia ieșită din adolescență cu rochița ei sadic de trasparentă-n lumina amurgului, rugându-l să-i găsească tatăl, dispărut fără urmă cu iahtul pe mare împreună cu cei doi copii pe care-i avea de la a doua, poate chiar a treia sau a nu știe de fapt nimeni câta nevastă, ca să nu mai pomenim de nenumăratele amante pe care le înșirase ca mărgelele pe-o ață de-a lungul existenței sale.
Și această presupus ultimă doamnă Kashiah, deși nu era în documentele de navigație ale ambarcațiunii, dispăruse ca înghițită de valuri sau de pământ, odată cu soțul și copiii lor.
În cadrul investigațiilor sale, Sergiu Oren dă și peste un jurnal intim al Isei din care se poate înțelege ce fel de relații existau în cuplul Kashiah și ce poamă era domnul doctor.
Iată un fragment edificator:
Ce aflu, de s-a prabușit bolta cerească peste mine? Și încă datorită cui? A amărâtului de Reghev – un tip sărac și urât ca naiba cu o nevastă pe măsură – proastă de dă în gropi. Nenorociții dreacu’!
Domnișoara care-l ajută la tratamente pe Yvan mi-a povestit cum Reghev și nu mai știu cum, a pătruns cu o falcă în cer și alta-n pământ și cu cuțitul în mână, era să zic între dinți, ca în filmele cu Winnetou, peste ei în cabinet.
De fapt, cum aveam să înțeleg mai târziu, omul se gândise inițial doar să-i găurească un cauciuc mașinii lui Yvan, dar nereușind nici măcar atâta lucru, în disperare de cauză, a intrat în cabinet, ignorând țipetele asistentei – și ea o altă «victimă» a farmecului personal al domnului doctor. Clasic, nu? Cum clasică a fost metoda cu care mi-a relatat ea cele întâmplate pentru a face pilula mai puțin amară.
E vorba de «metoda saunei», care începe cu o abureală, adicătelea ce băiat bun e Yvan, bla, bla, bla și sfârșește ca o baie de aer polar cu vestea care-mi va îngheața sângele-n vene și anume pe ce scară largă mă înșală drăgălașul de el…
Odată intrat «cu hotărâre» in camera de consultații, Reghev se prezintă cu o simplitate dezarmantă și foarte mult umor involuntar drept «bărbatul amantei dumitale», crezând, în naivitatea lui de prostovan cu diplomă, că e singura.
Sărmanul!
Yvan, luat prin surprindere și fără să se gândească prea mult, întrebă cu un firesc care ar putea face din oricine un criminal: «Care dintre ele?», de parcă dialogul ar fi fost rupt dintr-o piesă de bulevard.
Reghev simțea că înnebunește cu creierii invadați de tot sângele pe care-l avea și, nemaiținând cont de nimeni și nimic dă să bage cuțitul în imprudentul «colecționar» de dame, strigând în acelaș timp să-i lase nevasta în pace… «Că altfel?» îl întrebă Yvan făcându-i față cu calm și cu o evidentă experiență în materie de soți încornorați.
Descumpănit, «căpriorul» nostru renunță la a mai tăia gâtul oponentului său și se rezumă doar la a-l amenința că o va face, dacă acesta nu îi va cere acum, pe loc, doamnei Reghev, lui Fifi, cum o numea el, să întrerupă orice legătură amoroasă.
Formând, în același timp, cu o nebănuită de nimeni dexteritate, numărul de telefon de acasă, Reghev întinde de-o potrivă receptorul și cuțitul către Yvan ca un fel de ultimatum între babuini.
Dar ce să vezi? «Surprise sur prise»! Cine intră în cabinet (chiar ca la teatru)? Amanta în cauză, onorabila Fifi (Yvan îi spunea Fofo) în persoană, care, nici una nici două, îl ia la palme pe nefericitul de bărbată-su.
El nici măcar nu mai avea vreo legătură cu realitatea și încerca cu obstinență să-i vorbească nevesti-sii la telefon, ca și când îi era imposibil să o înfrunte ochi în ochi.
Nici Yvan nu era mult mai puțin uluit. Dovadă că s-a repezit, într-un elan de solidaritate masculină, pe care eu nu am înțeles-o niciodată nici să mă tai, să-l scoată pe Reghev din ghearele femelei dezlănțuite.
Ar fi de râs, dacă nu aș fi băgată până peste cap și eu în haznaua asta împuțită, pe care-o credeam cel mai parfumat loc din lume.
Plouă cu Soare pe strada mea – râd și plâng în același timp… Dar mă pregătesc și de represalii… cu gheață-n suflet.

După 13 ani de cercetări, cu-adevărat ca-n filme, detectivul nostru ajunge la o ipoteză insolită care ar explica misterul, dar nu mai apucă să o verifice, ancheta fiind oprită-n loc de un eveniment istoric. Istoric pentru un observator obiectiv, particular și tragic pentru cine l-a trăit în miezul său și pe propria-i piele, ca Sergiu Oren.

Iată cum prezintă doamna Cristina Toma de la Radio București FM romanul acesta, pe care îl definește ca fiind „o carte polițistă ieșită din tipare”:
O carte, scrie dânsa, pe care nu ar trebui să o lăsăți necitită, mai ales dacă vă plac romanele polițiste este ”Un amant ca în filme sau geometria paralelelor concurente” scris Adrian I. Anghelescu și apărut la editura Libris.
Povestea îl are drept personaj pe Sergiu Oren (Brad), polițist din Tel Aviv, proaspăt ieșit la pensie și devenit detectiv particular. Acesta se născuse la București și păstrase umorul specific locuitorilor orașului lui Bucur – indiferent de etnia, religia sau starea lor materială – dar și multe amintiri. De altfel povestirile lui picante, mai mult sau mai puțin adevărate, erau gustate din plin de colegi indiferent dacă se născuseră în Israel sau veniseră acolo din alte țări. Așa că toți au regretat ieșirea lui la pensie și l-au rugat să îi mai viziteze. Dar Oren era mai preocupat de deschiderea biroului său de detectiv particular, gândindu-se că de acum îl vor aștepta cazuri de-a dreptul amuzante cu cliente frumoase și geloase ce doreau să dovedească sau măcar să verifice fidelitatea soților sau a iubiților și care erau dispuse să plătească oricât pentru asta.
Biroul este în fine deschis într-un cartier al Tel-Avivului iar prima clientă este o domnișoară foarte frumoasă Irina care dorește să reclame dispariția mamei ei, a soțului acesteia Yvan și a celor doi copii al lor care trebuiau să înceapă grădinița. Aceștia plecaseră într-o excursie pe mare cu un iaht și nu mai dăduseră nici un semn de viață. Irina, Ira pentru prieteni, precizase că soțul mamei ei era medic ce practica o medicină alternativă.
Pentru că era vorba de o dispariție, Oren își vizitează și fostul coleg din poliție Mishka. Acesta știa de caz dar totul părea că se împotmolise. Aveau jurnalul soției lui Yvan, Israela – zisă Isa – scris însă în limba română. Și ea se născuse la București si se mutase cu familia în Israel când era o adolescentă. De-a lungul timpului frumusețea ei o ajutase să își găsească un soț cu o stare materială bună, să îți facă și o familie dar nu îi adusese dragostea la care visase și casa frumoasă cu mobilă prețioasă devenise pentru ea o adevărată colivie de aur. Lăsase totul în urmă și se căsătorise cu cel de-al doilea soț pe care îl crezuse iubirea vieții ei, dar care avea să devină și el o mare dezamăgire.
Jurnalul Isei, care spune povestea unei femei frumoase și nefericite, amestecat cu amintirile despre copilăria și tinerețea bucurestană a detectivului redau ca într-un mozaic imaginea unei epoci dar și evoluția unor mentalități. Pe parcursul cărții firele povesții par a se încurca și mai tare și nimic nu este așa cum se așteaptă cititorul. Cartea lui Adrian Anghelescu ne amintește într-o oarecare măsură, totuși de cărțile lui Dror Mishani dar și de romanele Rodicăi Ojog Brașoveanu.
Cu toate aceste nu respectă nici unul dintre clișeele pe care le mai găsim în astfel de cărți, ceea ce îi dă un aer de prospețime, ceea ce vă va face să nu o lăsați din mână până când nu veți întoarce și ultima pagină.

Seria, începută de „Un amant ca-n filme sau geometria paralelelor concurente” va continua cu romanle „Arta sărutului sau Mica Rusie verde” și „Arta perfecțiunii sau Umbre pe zidurile de sânge”, pe care le definitivez acum în vederea publicării și pe care le voi prezenta și aici pe blog la timpul cuvenit.

 

11 Nov 2019 Oamenii aceia – Povestea unei cărți / Those people – The making off

 

 (the English version is available just after the Romanian one)

 

Pădurea Franconă este un tărâm feeric, unul dintre acele meleaguri în care și cel mai mic talent potențial poate erupe ca un vulcan al creației, senzație pe care am mai avut-o doar odată-n viață, pe când eram în molcomul și parfumatul (de livezi de mere pârguite) ținut al Neamțului, lângă Mânastirea cu-același nume și casa memorială Sadoveanu.

Într-o firească urmare a articolului despre cum am ajuns în Elveția Franconă și cum am revenit acolo de-a lungul unui întreg deceniu pentru vacanțe pline de farmec, am să vă vorbesc despre romanul meu „Oamenii aceia – Ultima înhumarela Buttenheim, satul natal al lui Levi Strauss”, apărut sub îngrijirea Editurii „Cartea de Suflet” pe site-ul elefant.ro.

„Cum oare să o fac?” mă tot întrebam până deunăzi. Doar n-am să vă (re)povestesc, cu alte cuvinte ceva mai prozaice, ceea ce am scris deja în carte. Dacă-i pe așa d-apoi mai bine vă îndemn s-o citiți și pace bună.

Deodată, ca prin minune, îngerul meu păzitor (știți voi, acela care-mi eliberează loc de parcare de câte ori ajung la super), vine cu o idee: La urma urmei unde scrie că doar filmele sau clipurile vedetelor cu fițe au dreptul la un „making off” și romanele, poeziile, eseurile, cărțile de suflet, comiterea actului literar care va să zică, nu?

Soarta a hotărât să cadă pe capul meu redactarea primului making off al unui roman din istorie. Ce privilegiu!

„Abra cadabra” („creația ca vorba”  în ebr., un fel de „zis și făcut”)!

Totul a început la vizita mea (nr. 6 sau 7) din 2010 în Elveția Franconă, ocazie cu care am ajuns și la Buttenheim. Primul „obiectiv” vizitat a fost fabrica de bere St. Georgen (pe atunci nu știam că magazia era fosta sinagogă a satului). Apoi am văzut, fără să pot intra, Casa memorială Levi Strauss.

Ce mi-am spus eu, fără prea mare convingere însă: Ce-ar fi să scriu o carte despre acest Levi Strauss, co-inventatorul blugilor?

În următoarea vacanță am trecut iarăși prin satul lui Levi, între o masă copioasă la Helingenstadt și o ședinta foto pe valea Wiesent-ului.

Casa unde s-a născut Levi era de astă dată deschisă, dar, spre surprinderea mea, era aproape goală – nu tu mobilă, nu tu nimic din perioada familiei Strauss. Doar poze și un material tipărit cu povestea vieții sale (a emigrării în special).

Trigger-ul (elementul declanșator) care a pornit totul a fost informația că Levi, două surori și „mutti Rebekka” au fost nevoiți să emigreze după moartea tatălui său tuberculos din cauză că nu mai aveau literalmente ce mânca.

Și eu care credeam că toți evreii germani fuseseră profesori de filosofie…

Revelația asta m-a pocnit serios în moalele capului și m-a îndemnat să citesc despre evreii bavarezi și Franconia secolului XIX, războaiele napolioniene și consecințele lor ș.a.m.d., dar mai ales m-a îndemnat să caut cimitirul israelit din Buttenheim și să-i citesc istoria.

Nimeni nu părea să știe unde e (deși s-a adeverit că se afla la doar o aruncătură de băț de la ieșirea de nord a satului, la fel ca și în ce privește sinagoga – unii se făceau că nu știu nici ce-i aia).

Dar ei nu-mi cunoșteau încăpățânarea de turist „atotvizitator”, chiar și, ba mai ales a locurilor unde nu prea e voie sau nu prea se obișnuiește să se intre (vezi mânăstirile trapiste din Belgia).

Am găsit cimitirul după câteva zig-zaguri printre lanurile de orz, drum care mi-a inspirat debutul romanului:

„Aburii dimineții de duminică, 6 noiembrie 1938, nu se hotărau încă să se lase risipiți, când cei zece bărbați, atât de diferiți și totodată atât de asemănători (în orice caz în ochii vecinilor lor, pentru care vor rămâne pe veci „oamenii aceia”, cu care făceau comerț de cai), porneau pe Seigendorferweg continuând apoi, ghidați de drumeagurile prăfuite, printre lanuri de cereale, către cimitirul israelit de la liziera pădurii, în ceea ce avea să se dovedească a fi ultima înmormântare dela Buttenheim.Înmormântarea marca dispariția ireversibilă a unui om, dar și a unei epoci, a unui mod de viață de acolo și de atunci… de până atunci.”

Vizita asta scurtă, dar foarte intensă din punct de vedere emoțional, a constituit o nouă și de neuitat revelație.

În primul rând am înțeles că ultima inhumare avusese loc acolo în 1938, anul Nopții de Cristal, oribilul pogrom la scară națională, înfâptuit la instigarea național-socialistă, eveniment în urma căruia, cei din urmă evrei din sat au emigrat către Statele Unite și Marea Britanie, punând capăt unei prezențe seculare.

Mai apoi am fost extrem de impresionat de inscripțiile de pe monumentele funerare – epitafuri scrise într-o ebraică identică cu cea vorbită de noi în Israel aici și acum, cât despre conținut, am fost uluit de naivitatea și curățenia sufletească pe care le radiau.

Acești oameni se lăudau cu onestitatea, iubirea de aproape, gustul pentru frumos, cărți și filosofie, cu cât de buni gospodari erau și cât de mult îi ajutaseră pe cei în nevoie. Asta m-a făcut să înțeleg cât de mult contau aceste calități în ochii lor și cum se iluzionau ei, că ele îi vor feri de necazuri.

 

Toate astea însă au trezit în mintea mea o dilemă: ce să scriu eu acum? O biografie romanțată, un fel de western, despre emigrantul Levi Strauss și secolul XIX sau, mai curând, o imaginată de mine ultimă înmormântare în satul său natal din anii ’30 ai secolului XX cu toate implicațiile folosofico-sociale ale situației evreilor de atunci și asemănarea istorică a anumitor evenimente cu situații de acum (din Orientul Mijlociu dar și din estul Europei post-totalitar și nu tocmai).

 

Și de ce mă rog nu le-aș împleti într-o generatoare de interes (speram eu) alternanță a celor două narațiuni, una aproape documentară și celalaltă nu mai puțin istorică dar profitând de toate libertățile permise de ficțiunea romanescă și care-mi va permite o dezbatere la care visez demult între filosofia idealistă (existențialismul acelei epoci) și marxismul de atunci și, poate chiar, de acum nu prea mulți ani, cât și o incursiune în evenimentele acelor ani sumbrii, pe de o parte, dar plini de speranță pentru cei care visau la un cămin național evreiesc în ceea ce avea să devină statul Israel, pe de alta. Totul împănat cu aluzii la actualitate.

Relatându-i gazdei noastre de la Gossweinstein despre vizita la Buttenheimși cele aflate despre comunitatea evreiască de acolo (la Gossweinstein ua existat așa ceva), aceasta ne-a povestit cum bunicul ei a avut relații comerciale (negoț de cai) cu „oamenii aceia” … Ca un fulger în plină zi mi-a luminat această formulă căutările mele disperate după un titlu mai concis decât „ultima înhumare la Buttenheim…”. Atât de bine și conform cu viziunea vecinilor germani despre evreii bavarezi mi-a sunat acest „oamenii aceia” încât l-am adoptat, extinzându-i domeniul către toate  grupările de care intenționam să mă ocup (sioniștii aceia, filosofii aceia, emigranții aceia, „asimilații” aceia, victimile  acelea ale anilor 30 – 40 etc).

Cărți citite și informații de pe net mi-au completat imaginația și au creat o punte a gândurilor îndrăznețe peste timp  și spațiu între Buttenheim și San Francisco, între Tel-Aviv și Tombstone, Paris și Berlin. Cel mai frumos compliment  a fost însă pentru mine când primii cititori ai romanului îmi vorbeau de spusele lui Levi trecând de la citatele exacte la vorbele imaginate de mine fără să mai reușească să le deosebească, validând astfel plauzibilitatea celor din urmă.

E drept că m-am documentat vreo 2 – 3 ani pentru a putea cuprinde în cunoștință de cauză orizontul foarte ambițios  pe care mi l-am propus, dar niciodată nicio cantitate de informație nu s-ar fi putut metamorfoza într-o lume  romanescă fără sejururile mele-n Franconia, fără liniștea sufletească indusă de acele plaiuri de basm dar și fără șocul unor revelații pe care nu le poți trăi și înțelege decât la fața locului. Nu revelații divine ci o îmbibare cu atmosfera franconă, conștientizarea unor evenimente istorice reflectate-n viața de zi cu zi și-n destinele particulare ale unor oameni în carne și oase, ai unora și altora din personajele cărții mele, personaje imaginare și nu tocmai.

Un exemplu ar fi vizita mea la castelul Graffenstein unde urmașii ofițerului care a atentat la viața lui Hitler m-au făcut să înțeleg multe din aspectele, uneori paradoxale, ale acelor vremuri, poziția lor față de nazism, față de revanșa istorică vis-avis de Franța, cum priveau URSS-ul și cât de mult îi apreciază pe aliații americani de atunci și până acum.

Nimic nu e mai relevant decât contactul uman nemijlocit – aveam să-l pun pe Levi să ne spună.

Restul e muncă îndârjită (numai eu știu cât am tras 2 – 3 luni ca să pun la punct un arbore genealogic al familiei lui Levi, urmașilor săi și a familiilor bavarezo-americane cu care s-au încuscrit!

În fine, dar nu mai puțin importantă ba chiar dimpotrivă, este forma: M-am hotărât să las personajele să-și spună cuvântul nestingheriți. Cei de la înmormântare, cei zece bărbați necesari unui minian, reflectă, în viziunea mea, mozaicul de idei ale evreimii dintotdeauna și de peste tot (câți evrei atâtea idei, cum spune titlul unui capitol) dar în același timp unitatea acestui popor, unitatea conferită de valori și idealuri comune cât și de o solidaritate de nezdruncinat. Pe ei i-am imaginat într-un dialog permanent de-a lungul procesiunii funebre din noiembrie 1938, iar istoria lui Levi Strauss i-am lăsat-o lui însuși să o relateze ca din punctul lui de vedere, la persoana îmtâi a unui prezent semnificativ și sugestiv, cred eu.

Suprapunerea ceremoniilor religioase peste timp și spațiu (kadiș-ul și Șema Israel) încununează senzația de unitate, continuitate și perenitate pe care am dorit să le sugerez.

Contrastul, care m-a frapat pe mine, dintre atmosfera pastorală a Buttenheim-ului și tensiunea anilor ’30, cât și cea dintre sărăcia lucie a familiei Strauss la început de secol XIX și statutul de notabilitate națională dobândit de Levi în Statele Unite, vor crea nota de dramatism de care are nevoie orice roman, chiar dacă nu este unul de acțiune, sau tocmai de aceea.

Liniile directoare îmi apăreau clar deja: Pe de o parte unitatea în diversitate a evreilor și a genului uman în general, pe de alta Levi ca exemplu revelator pentru ideea cum că toate fenomenele și evenimentele trebuie analizate și judecate în contextul lor istoric, economic și social, precum și prin prisma răspunderii și „liberului arbitru” ale fiecăruia (în sensul kantian al expresiei). Cu alte cuvinte nu lipsa calităților și a potențialului necesar dobândirii succesului în viață și în afaceri îi făcea pe evreii bavarezi să trăiască în mizerie ci acumularea a secole de discriminare, opresiuni și interdicții, dovadă stând reușita absolută a familiei Strauss pe terenul favorabil pus la dispoziție de echitabila  Lume Nouă.

Peste ani, epoci și mentalități, mă simțeam solidar cu acest Levi Strauss, așa ca între emigranți, burlaci și fiii iubitori ai celor două mame Rebeca.

 

Evident este că, odată scăpată controlului meu strict, ca un copil ajuns la maturitate, cartea își trăiește autonom existența sa literară în simbioză cu reflectarea sa în mintea celui care o citește și absoarbe și în funcție de universul spiritual al acestuia.

Pe unii îi va captiva latura filosofică, pe alții drumul în viață al lui Levi, felul în care a răzbătut de la zero și și-a construit succesul în viață și afaceri. Iată de pildă ce a remarcat editoarea ca fiind foarte semnificativ pentru mesajul transmis de roman (citat din vorbele personajului Levi):

„La firmă nu las pe nimeni să mă lingușească sau să se simtă devalorizat, una e respectul și alta lingușeala, una e să-ți ții rangul și alta aroganța și înfumurarea. Tuturor le acord aceeași atenție și pe toți îi rog să nu-mi spună Domnul Strauss, sau Sir, sau boss sau mai știu eu cum, ci simplu, direct și pe scurt – Levi, într-un spirit de cooperare în muncă și de familiaritate înțeleasă cum se cade. Nu într-un apelativ sau altul constă respectul, ci în aplicarea riguroasă a principiilor instaurate de mine în munca de zi cu zi, în disciplina de producție și de gestiune, în onorarea scrupuloasă a termenelor contractuale, în cultul muncii bine făcute și-a moralei datoriei împlinite, dincolo de remunerația de altfel corectă și, evident, binemeritată.”

Pe alții îi va captiva aspectul istoric și evreiesc și îi va face să mediteze la soarta popoarelor, la națiune și la statul național, la visul sionist și paralelele care pot fi trasate între atmosfera munichoază, „pacifismul” și lașitatea unora și altora din 1938 și situații din zilele noastre.

Sau poate că romanul va inspira idei la care nici măcar autorul său nu s-a gândit, cel puțin nu conștient, și ăsta e tot farmecul acestor creații multi-strat.

O întreagă serie de idei și gânduri mi-au venit pe parcursul redactării însăși, odată documentarea terminată, cum s-ar zice „pofta vine scriind”, mai cu seamă de când am hotărât să nu practic un limbaj eufemistic, după cum am scris chiar în „Cuvântul înainte” despre cei care…

„…se iluzionează că, dacă nu vor mai menționa evenimente din trecut (deja istoric pentru unii, viu, în carnea lor încă, pentru alții, inexistent pentru mult prea mulți), atunci acestea vor înceta să mai influențeze prezentul și nu se vor mai putea repeta.

La fel de mulți, în parte chiar aceiași cred că, dacă nu vom spune lucrurilor pe nume, va fi ca și când acestea nu ar exista, iar problemele prezentului vor dispărea de la sine ca un vis urât.”

O mare plăcere mi-au făcut remarcile la adresa cărții venite de la un bun prieten cu care am împărțit cândva bune și rele în Romănia tinereților noastre, e vorba de domnul Dan Bordea, care îmi scrie printre altele, confirmându-mi că intenția mea de a prezenta lucrurile așa cum le văd cu sinceritate nedisimulată mi-a reușit:

„Cartea ta te reprezintă așa cum ești, așa cum te mai știam și cum nu te mai știu după atâția ani în care ai mers pe drumuri pe care nu le mai cunosc.
Totuși introspecția, analiza lipsită de prejudecăți și căutarea de a fora spre miezul, pe care nu îl găsim totdeauna, a ramas aceiași.”

Toate aceste aspecte remarcate de mine cât și de cei care mi-au citit cartea (și multe altele care nu au mai avut ecou aici) nu au fost lesne de integrat și de prezentat într-o formă coerentă, nici prea concisă dar nici prea stufoasă, cât să nu plictisească dar nici să nu lase o senzație de lipsă, de aici și hotărârea de a alterna cele două perioade descrise (secolul XIX și odiseea lui Levi Strauss cu imaginara ultimă înhumare dela Buttenheim), dar, fără lipsă de modestie, cred că am reușit, că doar, așa cum îmi spuse „maman” Rebeca (a mea nu a lui Levi): „…ești scriitor sau ce mama dracului?”

Odată sosit momentul să mă arunc în vâltoarea publică, am apelat la editura „Cartea de suflet” și la super zâna ei șefă (a sectorului suflete, cum ar spune Paul Everac), Alina Grozea, căreia i-am propus proiectul editării romanului meu.

Cel mai bine însă a rezumat Alina însăși, cu aplombul și exactitudinea unei profesioniste, aceste momente, gândurile mele cât și ale ei, atunci când mi-a acceptat publicarea cărții:

„Când autorul, Adrian I. Anghelescu, a propus acest proiect ne-a spus cu o oarecare sfială: “Nu știu dacă e o carte de suflet…”
Ba e! O carte despre un suflet mare – Levi Strauss – creatorul celebrilor nădragi din care fiecare avem cel putin o pereche! O carte despre călătoria celebrului inventator al blugilor catre Lumea Noua, despre cum e să răzbesti prin propriile forțe, cu armele talentului și cinstei, o carte despre “problema evreiască” abordată fără patimă, ci doar cu infinită ințelepciune, cu respect pentru om și pentru istorie.
O carte care se citește și recitește cu sufletul la gura. O găsiti exclusiv in format e-book, aici:
http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/oamenii-aceia-ultima-inhumare-la-buttenheim-satul-lui-levi-strauss-215628.html

Nu mai e nimic de adăugat, exceptând, poate, „Lectură plăcută!”

 

Those People – The making off (the English version)

Franconian Forest is an enchanting land one of those places in which the lowest potential talent can erupt like a volcano of creation, feeling that I had only once in my lifetime, when I was at the Neamt Monastery and Sadoveanu’s memorial house, in the northern Moldavia.
In a natural continuantion to my last article about how I came to Franconian Switzerland and how I came back there for glamorous holidays over an entire decade, I will tell you about my novel “Those people – the last burial in Buttenheim, Levi Strauss’ native village” released under the care of “Book of the Soul” Publishing House on the “www.elefant.ro” site.

“How could I do that?” I wondered until recently. Only I have to (re) telling, in more prosaic words, which I’ve already written in the book. If so then I urge you to better read the novel it self and that’s it.

Suddenly, like magic, my guardian angel (you know, the one who get me a free place whenever I reach a supermarket parking), comes up with an idea: After all who says that only movies or celebrities with fancy clips are entitled to a “making off” and novels, poems, essays, soul books, the literary approach don’t?
Fate decided to fall on me to draw the first making off of a novel in history. What a privilege!

“Abra Cadabra”! ( “creation that comes true as said” in Hebrew, a kind of “said and done” ).

It began at my visit (no. 6 or 7) of2010 inFranconian Switzerland, during which we visited Buttenheim. The first “goal” was St. Georgen Brewery. Then I saw, without being able to enter, Levi Strauss Birth House.

What I told to my self, but without much conviction: How abot writing a book about Levi Strauss, the blue jeans co-inventor?
The next holiday I went again to the village of Levi, after a good meal at Helingenstadt and a photo shooting on the Wiesent Valley.
This time the Levi birth house was open, but to my surprise, it is a building almost empty – no furniture, no nothing from the Strauss family time. Only pictures and a printed story of Levi Strauss’ life (especially about his emigration).

The trigger, that started it all, was the information that Levi, two sisters and his “Mutti Rebekka” were forced to emigrate, after his father died of tuberculosis, because they were starving.
And I was the one who thought that all German Jews were professors of philosophy…

This revelation really hit me and urged me to read about Bavarian Jews, Franconian nineteenth century wars and their consequences and especially prompted me to look the Jewish Buttenheim cemetery and to read about its history.

Nobody seemed to know where it is (although it is located just a stone’s throw from the north exit of the village, as well as the synagogue – some people did not even know what that means).
But they do not know the stubbornness tourist I am, especially in places where it is not allowed or not too much customary to enter (see Trappist monasteries in Belgium).
I found the cemetery after a few zigzags through fields of barley, road whitch inspired my novel debut:

“Fumes of the Sunday morning, November 6, 1938, not yet decided to leave scattered, when the ten men, so different and so similar at the same time (in any case in the eyes of their neighbors, who will remain forever “those people” with whome thay trade horses) started to walk on the Seigendorferweg and then continued guided by dusty small paths among fields of grain, to the Israelite cemetery at the edge of the forest, in what would prove to be the last Jewish burial in Buttenheim. That burial brand irreversible disappearance of a man, but also of an era, of a way of life from there and since then… until then.”

This short but very emotionally intense visit, was a new and unforgettable revelation.

First of all I understand that the last burial took place there in 1938, the Crystal Night year, horrible nationwide pogrom, done at the instigation of National Socialists, after which, the last ones Hebrews of the village emigrated to theUnited StatesandGreat Britain, ending a centurys-old presence there.

Then I was extremely impressed by the inscriptions on tombstones – epitaphs written in now days Hebrew, identical to that spoken by us in Israelhere and now, as for content, I was amazed by the naivety and cleanliness of mind that they radiate.
These people were praising the honesty, neighbor love, the taste for beauty, books and philosophy, how good householders were theirs loveones and how much they had helped those in need. All that made ​​me realize how much these qualities mattered in their eyes as they deluded that they will stay out of trouble thanks to that.

However, it woked up in my mind a dilemma: what I shell write about in the end? A romanticized biography, a kind of western, about immigrant Levi Strauss and the nineteenth century or a imaginated by me last burial in his native village in the ’30s of XX century with all the folosofical and social implications of the situation of that time German Jews and all the historical similarity of certain events with our time situations (in the Middle East and the post-totalitarian eastern Europe and beyond).

And why not to combine the two in a generating interest ( I hope ) alternation of narratives, one almost documentary one and the other no less historic but taking advantage of all the freedoms allowed by the novelistic fiction which will allow me to realise an old dream, a debate between the idealist philosophy (existentialism of that time) and the Marxism and, perhaps, from not too many years ago, and an insight into the events of those gloomy years, on the one hand, but full of hope for those who dreamed of a Jewish national home in what was to become the State of Israel, on the other. All streaky with allusions to our times.

By recounting to our host from Gossweinstein about the Buttenheim visit and those learned by me about the Jewish community there (at Gossweinstei there was such a thing), she told me how her grandfather had trade relations (horses trade) with “those people ” … Like a flash in broad daylight lit me this formula and my desperate search for a way more concise to title my novel instead than “last burial in Buttenheim …” came to an end. So well and according to the German neighbors’ views about Bavarian Jews sound to me this “Those people” that I adopted and extended it to all the groups I intended to deal with (those Zionists, those philosophers, those migrants, those “assimilated” ones, those victims of the 30’s – 40’s, etc.).

Read books and net information complemented my imagination and created a daring thoughts bridge across time and space between Buttenheim and San Francisco, between Tel- Aviv and Tombstone, Paris and Berlin. The nicest compliment I received was when my first novel readers were commented Levi ‘s words from exact quotations in the same why as those imagineted by me without succeeding to distinguish between them, thus validating the plausibility of the latter ones.
It is true that I have researched about 2 or 3 years to knowingly include very ambitious horizon that I have proposed to my readers, but any amount of information could not metamorphose into a novelistic world without my stays in Franconia, without the peace of mind induced by these fairy lands and also without the shock of the revelations whitch you can not live and understand than onsite. No divine revelation but a soaking in the Franconian atmosphere, awareness of historical events reflected in everyday life and in particular destinies of flesh and blood people or of some of my book imaginary characters.

An example could be my visit to the Graffenstein castle where descendants of the officer who attempt to murder Hitler made ​​me understand many aspects, sometimes paradoxical, of that time, their position on Nazism, on historical revenge vis- avis France, how they looked USSRand how much he appreciates the American allies from then until now.

Nothing is more relevant than direct human contact – I had to put into Levi’s character mouth.

The rest is hard work (It took me 2 – 3 months only to bring up a family tree of Levi, his descendants and the Bavarian- American families that had affinity with!

Last but not least, quite the contrary, it is the form: I’ve decided to let the characters speak up freely by them selfs. The participants at the burial, the ten men required for a minyan, reflect in my vision, the mosaic of ideas of the Jewry from always and everywhere (How many jews as many ideas, such as a chapter title says) but, at the same time, reflect this nation unity, whitch is conferred by common values ​​and ideals and an unbreakable solidarity.

I imagined them in a permanent dialogue over the burial procession, from November 1938, aa for the history of Levi Strauss I left it to itself to narrate like from his point of view, at the first person of present tense – significant and meaningful, I think.

Finally overlapping religious ceremonies over time and space (the Kadish and Shema Israel) epitomizes the feeling of unity, continuity and permanence that I wanted to suggest.

The contrast, that struck me, between the Buttenheim’s pastoral atmosphere and the tension of ’30s and that between the Strauss family’s abject poverty at the beggining of the nineteenth century and the acquired status of national notability of Levi in the United States will create the dramatic note needed by any novel, even if it is not one of action, and precisely because that.

The novel’s guidelines appeared already clear to me: On the one hand, the Jewish (and the human race in general) unity in diversity and on the other hand Levi as a revealing example for the idea that all phenomena and events must be analyzed and judged in their historical, economic and social context and in terms of individual responsibility and “free will” (in the Kantian meaning of the word).

In other words not the lack of qualities and potential to acquire success in life and business was making Bavarian Jews to live in misery but the accumulation of centuries of discrimination, oppression and prohibitions, absolute proof of that beeing the Strauss family success based on the equitable conditions provided by the “New World”.

Beyond the years, ages and mentalities, I felt solidarity with this Levi Strauss, such as between migrants, bachelors and loving sons of both “mutty Rebekka”.

It is obvious that, once out of my strict control, as a mature child, my book lives its autonomous literary existence in symbiosis with its reflection in the mind of those who read and absorb it and accondingly to their spiritual universe.

Some will be captivated by the book’s philosophical side, anothers by the destiny of Levi, the way he break through from scratch and has built his success in life and business. Here it is, for example, noted by  the editor as a very significant message of the novel, a quote from Levi’s character words:

“At the company I don’t let anyone to flatter me or to feel devalued, one ting is the respect and another the flattery, one is to keep your rank and another the arrogance or conceit. I pay equal attention to anybody and I ask all of them not to call me Mr. Strauss or Sir or boss or anything like, but simple, direct and short – Levi, in a spirit of cooperation in work and familiarity properly understood.

Not in an appelation or another the respect consists, but in the rigorous application of my principles of daily work and management discipline, scrupulous honoring contractual deadlines, well done work and the moral of the accomplished duty, beyond the right and obviously well-deserved remuneration.”

Others will be captivate by the historical and Jewish aspects and the debate will make them ponder the fate of peoples, nations and national states, the Zionist dream and the parallels whitch could be drawn between Munich treaty atmosphere , the “pacifism ” and cowardice of some from 1938 and the situation nowadays.

Or maybe the novel will inspire ideas that even its author did not think, at least not consciously, and that ‘s the beauty of these multi-layered creations.

A whole range of ideas and thoughts came over me during the writing itself, as they say “appetite comes with writing”, especially since I decided not to practice euphemistic language, as I have written in the

“Foreword” about those who …

” … delude themselves that if they do not mention events of the past (already history for some, still living in their flesh for others, nonexistent for too many) then those events will cease to influence the present and will not be repeated.

As many, in part even the same, believe that if we don’t call a spade a spade it will be as if certain things did not exist, and the problems will go away from their selves like a bad dream.”

 

A greit pleasure made me the ​​remarks about the book whitch came from a good friend of mine with whom I shared good and bad in Romaniaonce in our youth, it’s Mr. Dan Bordea who write me, among other things:

“Your book represents you as you are, as I know you, and how I don’t know you after all these years in whitch you went on roads I do not know anymore.

However insight, unbiased analysis and looking to drill to the core, we do not always find it, remained the same.”

All these aspects noted by myself and by those who have read my novel (and many other aspects of the book which have not echoed here) have not been easy to integrate and presented in a coherent, neither too concise but nor too bushy, neither boring but nor leaving a missing feeling, hence the decision to alternate the two periods described (XIX century and Levi Strauss imaginary odyssey with the last burial at Buttenheim in 1938). And, with no lack of modesty, I think I did that just, as said “maman” Rebekah (mine not his Levi’s): “… you’re a writer, or what the hell?”

Once the time has come to throw myself in public whirl, I approached the “Book of  soul” publishing and her fairy super boss (“sector souls head” like Paul Everac would say), Alina Grozea, to whom I proposed the project to edit my novel.

The best summary of the project proposal development was made by Alina herself with poise and accuracy of a professional:

“When the author, Adrian I. Anghelescu proposed us his project he told us with some shyness: “I do not know if it is a book of soul…”

Yes it is! A book about a great soul – Levi Strauss – creator of the famous breeches each of us has at least one pair! A book about the famous blue jeans inventor journey to the New World, about what it’s like break through in life by your own with the weapons of the talent and honesty, a book about “The Jewish question” approached dispassionately, but with infinite wisdom, with respect to man and history.

A book to be read and reread blown. It can be found exclusively in e-book format here:

http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/oamenii-aceia-ultima-inhumare-la-buttenheim-satul-lui-levi-strauss-215628.html

There’s nothing to add , except perhaps “Enjoyable reading!”

 

 

 

16 Apr 2016 O călătorie mai specială printre gusturi și arome

O călătorie mai specială printre gusturi și arome

Rețete de la mama de-acasă

De astă dată, în loc de o excursie în spațiu, vă invit să călătorim împreună prin universul culinar pe care-l practica maică-mea nu demult răposată.Maman la Bayreuth Opera cofeehouse

Mâncare simplă, relativ ieftină, sănătoasă, lesne și rapid de (pre)gătit. Mai mult decât atât, oricine poate să realizeze aceste rețete… dacă până și eu am putut-o face.

Mâncare sănătoasă înseamnă, o gastronomie variată, echilibrată cantitativ și calitativ, dar , mai ales, este cea cu care ești obișnuit de mic. Cu alte cuvinte fiecare are mâncarea lui cea „sănătoasă”, care, ca și morala, este o noțiune nu se poate mai relativă.

  1. Supă de legume cu griș

Prima supă, făcută pentru bebelușul care eram, de novicea, pe atunci, între ale gătitului, dulcica mea mamă. Atât de bine i-a ieșit că până azi și-a păstrat locul între preferințele mele:

Se taie o ceapă în două, câțiva căței de usturoi în cuburi mari și un ardei gras în fâșii subțiri longitudinale.

Se mai taie și o căpățână de țelina, trei-patru morcovi și trei-patru cartofi mari în discuri de cca. un cm. Grosime (cu o sculă care să le facă vălurite).Cartofii pregatiti pentru supa de legume cu gris

 

Morcovii pregatiti pentru supa de legume cu gris

Se pune apăîntr-o cratiță (până la două degete de la buză), se adaugă două linguri de ulei de măsline împreună cu ingredientele de mai sus și cu o lingură și jumătate de praf de supă de pui.

Se lasă la fiert 20 de minute și se adaugă mazăre (din conservă) și grișul (o farfurie fără vârf), care se presară treptat, treptat și se mai lasă încă 10 minute mestecând tot timpul (mai ales când se pune grișul).

Supa de legume cu gris

Se mai lasă 10 minute pe plita stinsă și se servește cu puțină lămâie stoarsă deasupra.

2. Cotlete de purcel la cuptor

Se frăgezesc cotletele (în iaurt sau oțet) și se bat cu ciocanul de lemn.

Se taie o ceapă și câțiva căței de usturoi mărunt și se călesc 5 minute în ulei.

Se adaugă în cratiță cotletele și se „închid” încă 3 minute pe o parte și alte 3 pe cealalaltă.

Ceapa usturoiul si cotletele se calesc in ulei

Se pune supă sau apă cu praf de supă până se acoperă (doar) ceapa și se aduce la fierbere pentru 10 minute.

Se adaugă legume (la mine mazăre și morcovi din conservă) și apă sau supă, piper, sare (f. puțin pt. că praful de supă are deja). Se pune la cuptor la 180 de grade vreo 30 de minute să scadă.

Se adaugă apă/supă, doar dacă e necesar (după 20 de min.) – eu am pus doar vinul (50ml nu mai mult).

Spre final se pune bulionul (roșii strivite din conservă italiană) și puțin zahăr care să taie aciditatea, atât cât să înmoaie legumele fără sa acopere carnea, care trebuie să se rumenească.

Cotlete cu legume

Când carnea e gata, se lasă încă 5 minute la 200 grade.

 3. Budincă de paste făinoase cu brânză

Ingrediente: 250 de grame de paste 500 de grame de brânză de vaci două 1/2 linguri de zahăr un plic de zahăr vanilat două oua, 200g stafide

  1. Fierbem pastele în apă cu sare și puțin ulei (ca să nu se lipească între ele), respectând timpul de fierbere de pe pachet
  2. Când pastele sunt fierte le scurgem și le lăsăm să se răcească.
  3. Intre timp punem într-un castron brânză de vaci, adăugăm ouale bătute bine, zahărul, zahărul vanilat și apoi stafidele. Amestecăm bine totul.
  4. Adăugăm peste compoziția de brânză pastele scurse si răcite și omogenizăm totul foarte bine.

20160418_155144

5. Punem pastele cu brânza într-un vas de Jena (Pirex) uns cu unt și băgăm la cuptor la temperatură medie (190 de grade) timp de aproximativ o jumătate de oră. Când budinca începe să se rumenească deasupra iar oul și brânza să se închege putem scoate budinca din cuptor.

20160418_164136

 

   4. Mâncare cu copane de pui

Se taie o ceapă, câțiva căței de usturoi și un ardei gras mărunt, mărunt și se călesc 5 minute în ulei de măsline.

Întretimp carnea de pui se pune în apă caldă și se cresteaza (mai ales coapsele).

Se adaugă și carnea în cratiță încă 5-10 minute la „închis”.

Se pune apă să acopere partial (cca. 5-600ml) și praf de supă de pui, o lingură – două. Dacă se pun dovlecei, morcovi sau cartofi, se adaugă de la început.

20160422_093217

După 20 de min. de fiert se adaugă legume din conservă sau conopidă fiartă separat în prealabil, bulion de roșii, piper, sare, zahăr etc.

20160422_095831

Și se mai fierbe încă 15-20 minute, până scade după dorință și carnea e gata.

20160422_105301

 

5. Chiftele din piept de pui

Ingrediente: 500 g carne tocată din piept de pui, pâine, o ceapă mică, doi căței de usturoi, 50 g unt, un ou, sare, piper, pătrunjel verde și ulei pentru prăjit.

Se taie o ceapă și câțiva căței de usturoi mărunt, mărunt și se călesc 5 minute în unt. Apoi se răcesc.

Într-un castron se pun carnea tocată din piept de pui, oul, o felie-două de pâine înmuiate în apă, sare, piper, pătrunjelul tăiat mărunt și ceapa cu usturoiul călite și răcite.

Se amestecă bine până se omogenizează. Se formează chiftele cu mâna unsă cu făină.

Se încinge ulei într-o tigaie, se așează chifteluțele unele lângă altele, neînghesuite și se rumenesc pe ambele părți cu răbdare.

20160503_100311

Pentru partea de „chiftee marinate” în suc de roșii avem nevoie de: 10-12 chiftele, făcute ca mai sus (ceva mai puțin prăjite decât celelalte pe care le mâncăm nemarinate), o ceapă, 500g suc de roşii, roşii întregi din conservă sau roşii proaspete, o lingură de zahăr, o lingură de ulei de măsline, foi de dafin, sare, piper, pătrunjel… și alte mirodenii după gust.

Se călește ceapa tocată mărunt în ulei și-i adăugăm condimentele (sare, piper, dafin etc.).

Când ceapa devine translucidă audăugăm și roșiile tăiate cuburi (din conservă) și sucul de roșii sau apă și bulion, dacă mai e nevoie. Adăugăm și zahăr după gust și aducem la fierbere, apoi adăugăm chiftelele și reducem focul, lăsând să fiarbă înăbușit 15 minute până se mai îngroașă sosul.

20160503_103044

6. Supă de roșii cu orez

Ingrediente: Roșii în suc, patru morcovi (200 g), 1/2 țelina (50 g), o ceapa mare, un ardei gras, trei linguri ulei, o lingură de zahăr, 100 g orez, sare și piper.

Legumele spălate, curățate și tocate cuburi, împreună cu trei linguri de ulei de măsline se fierb în apă pentru 15 minute.

13015496_10154309824859156_7291562098552580830_n[3]

Separat, punem orezul la fiert 10 minute, după ce l-am spălat bine de impurități, în apă clocotită cu sare.

 Turnăm sosul de roșii peste legume, adăugăm zahărul puțin praf de supă de pui și piperul. Lăsăm să fiarbă încă 15-20 minute. Iată supa odată scăzută:

13015496_10154309824859156_7291562098552580830_n[3]

După acest interval strecurăm supa. Adăugăm orezul în supă și lăsăm să fiarbă încă 5 minute. Asezonăm cu sare în funcție de gust.

12991008_10154309826044156_5998412221801537371_n[1]

Legumele rămase se pot mânca cu iaurt deasupra până nu se răcesc.

13015610_10154309828734156_1802289369117276320_n[1]

Supa, care mi-a ieșit aproape ca o cremă de roșii, se poate servi cu „soupe almonds” și/sau smântână:

12472592_10154309828269156_4912022111671488378_n[2]

 

7. Perișoare din piept de pui în sos tomat

Ingrediente: 5- 600g carene tocată, un morcov, un ou, sare și piper, două linguri de orez.

Carnea o tocăm, apoi o amestecăm cu morcovul dat pe răzătoare, ou și orez (mama adăuga aici și ceapa plus usturoiul călite-n ulei și răcite). Sărăm după gust. Formam bilele de carne cu mâna umedă și le punem la fiert în apă cu sare. Le fierbem la foc moderat până se ridică la suprafață.

20160418_095633

Pentru sos: o ceapă mare, un ardei gras roșu, o conservă de roșii strivite în suc, 1/2 căpățână de usturoi, sare și piper.

20160418_095627

Ceapa și usturoiul tocate mărunt se calesc ușor în ulei de măsline. Când ceapa s-a înmuiat se adaugă roșile din conservă, și ardeiul tocat mărunt. Se potrivește gustul cu sare, piper și zahăr.

Se adaugă perișoarele și 300ml (o cană și ½) apă, atât cât este nevoie să fiarbă bine legumele și carnea. Se fierbe până sosul scade și ajunge la consistența dorită.

20160418_101549

 

20160418_100323

Aproape de final se omogenizează și se mai dau câteva clocote apoi se pun în cuptor la 200grd. la scăzut și rumenit vreo 10 minute.

20160418_103654

 

8. Ciorbă de sfeclă roșie cu carne de pui

Ingrediente: două sfecle roşii, o ţelină, trei cartofi potriviţi, trei morcovi, o ceapă, ulei de măsline, sare, piper, pătrunjel (rădăcină și frunze), 50g orez, carne de pui (de exemplu cinci pulpe).

Legumele se spală şi se curăţă. O mică parte din sfecla roşie și unul dintre morcovi se dau pe răzătoarea mare, ceapa se taie mărunt. Restul de sfeclă, morcovi, cartofii și țelina se taie rondele. Călim în puţin unt ceapa taiată mărunt.

20160508_09291620160508_095312

Punem la fiert carnea în apă cu sare și scoatem spuma până când nu mai face spumă, moment în care adăugăm sfecla, morcovii, țelina, pătrunjelul și cartofii, toate tăiate rondele, și o lingură de ulei de măsline și le fierbem 20-25 de minute.

După care adăugăm morcovii și sfecla tăiați fideluță, 50g orez, roșiile tăiate dintr-o conservă (mama nu punea).

Condimentăm cu piper și usturoi tăiat mărunt și lăsăm încă 15-20 de minute de când apa a început să fiarbă.

20160508_111141

Punem şi pătrunjelul tăiat mărunt şi mai dăm câteva clocote.

O servim fierbinte cu smântână sau iaurt și/sau lămâie.

 

9. Orez cu lapte (apoteoza oricărui gospodar)

Ingrediente: o cană de orez, trei căni de lapte, două-trei linguri de zahăr (sau miere, după gust) – coajă rasă de lămâie și/sau portocală, zahăr vanilat.

Punem laptele la fiert cu zahărul și aromele. Spălăm și scurgem orezul in 3 ape și când laptele dă în clocot îl adăugăm în cratiță și reducem focul, fierbând totul 15 minute la foc mic amestecând din când în când să nu se prindă de fundul cratiței sau fierbem orezul separat 10 minute… caz în care un singur clocot suplimentar e suficient.

Lăsăm să se răcească puțin și să se mai închege și servim cu dulcețuri, gemuri sau doar cu scorțișoară pudrată deasupra. Sau și una și alta :)!

Orez cu lapte ornat cu scortisoara

 

10.  Pilaf de orez cu carne de pui

Ingrediente:

un piept de pui (cca 700 gr) o ceapă mare un ardei gras (preferabil roșu pentru culoare) 1/2 legaturică de pătrunjel 1/2 conservă roșii (sau o linguriță pastă de roșii) 400 gr orez, o mână mazăre (un polonic), praf de supă de pui, opt linguri ulei de măsline, sare, piper…

Portii: 6

Preparare:

Se taie pieptul de pui cuburi mai mărișoare. Se presară peste ele două linguri de praf de supa de pui și două linguri de ulei și se amestecă bine, se masează carnea până e bine acoperită. Se lasă la frigider să se marineze peste noapte.

Se încing într-o cratită largă șase linguri de ulei de măsline. Se pun bucățile de pui în el și se prăjesc până li se schimbă culoarea, amestecând din când în când ca să se facă cuburile pe toate părțile. Se scoate carnea din tigaie și se ține la cald.

În uleiul rămas, se călesc ceapa, ardeiul și pătrunjelul tocate foarte fin. Când s-au înmuiat se adaugă roșiile strivite și o cană de apă (sau pasta de roșii dizolvată într-o cană de apă). Se aduce totul la fierbere și apoi se pune carnea înapoi în tigaie. Se adaugă și o linguriță de sare. Se fierbe totul cu capac, la foc mediu, pentru 15 minute.

20160523_110243

În acest timp se pune la fiert un litru de apă (sau supă de pui dacă aveți).

Se adaugă orezul, mazărea și puțin piper ras în cratiță, se amestecă bine ca să se distribuie uniform orezul, apoi adăugăm apa fiartă. Se fierbe totul la foc mic până orezul e fiert „al dente” (nu trebuie să fie moale de tot), cam 15 minute. Din când în când, treceți cu lingura pe fundul tigăii ca să nu se lipească orezul. Opriți focul.

* cantitatea de apă și timpul de fierbere depinde și de tipul orezului folosit, așa că e bine să verificați și ambalajul și să urmați instrucțiunile referitoare la acestea.

 

20160523_111741

        La final puneți capacul pe cratiță și lăsați cam 15 minute să se absoarbă tot lichidul. Orezul se va mai umfla și va fi facut cum trebuie.

Pilaf de orez cu carne de pui FB


 

22 Sep 2012 Italia în imagini / Italy in pictures
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , , , , , , , ,  | Leave a Comment

 

Italia în imagini – prejudecăți vs. experiențe personale

(The English version will follow the Romanian text)

Printre cele câteva monumente pe care doream să le vizitez neapărat, odată posibilitatea de-a călători  accesibilă, se număra și Columna lui Traian. Astfel am ajuns pentru prima oară la Roma.

Aaaaah Roma ! Noi românofonii ne simțim ca acasă acolo în peninsulă doar că nu trebuie luată întotdeauna drept simpatie frățească ceea ce-i numai amabilitatea italienilor vis-àvis de turiștii care le asigură o parte semnificativă din sursele de câștig. Autohtonii au dealtfel oroare de-a fi etichetați drept ”simpatici” și joviali și, deși au emigrat mai pe peste tot, la ei acasă nu suportă imigrația masivă, mândrii nevoie mare de un trecut cu care nu mai au demult prea mare legătură.

Se spune că în Italia ești furat, nu e curat, nu se muncește etc., nimic mai fals ( inclusiv, sau mai ales, în sud), din câte am trăit eu în cele 8-9 vacanțe petrecute acolo (2-3 săptămâni fiecare) între 1996 și 2010.

La acea vreme și, mai ales, în vederea aniversărilor din 2000, ”cetatea eternă”, monumentele istorice și operele de artă erau foarte bine întreținute, renovate și puse-n valoare – limitările bugetare de azi complică ușor situația, mai ales a șoselelor fără plată.

Nu cred că cineva poate concepe că 80% din operele de artă ale lumii se află în Italia și asta după ce, mai ales Franța și Austria, au jecmănit-o zdravăn.

Prima oară am stat în p-ța Veneția la doi pași de obiectivul nr. 1, columna, am bifat-o și am trecut mai departe la statuia lui Moise, Coliseum, celebrele piețe romane și magazinul de fabrică a pantofarilor de la ”Valleverde” (la moda comoda) bazați la San Marino.

Dacă ar fi să aleg însă un singur loc cu-adevărat deosebit, magic și îmbogățitor, m-aș rezuma la ”Galleria Borghese”, care găzduiește superbe sculpturi de Bernini în Villa borghese ca și cinecaffe-ul ”casina delle rose” de la intrarea în parc dinspre via Venetto, cartier care păstrează încă parfumul de ”dolce vita” grație prețurilor imobiliare, între altele.

Destul însă cu (pălă)vrăjeala, de-acum vom călători doar în imagini, comentate la minimum (cca 340 de poze cu greu selectate dintre miile de fotoamintiri italiene, pentru că, după cum bine spunea amicul meu de-o viață Dan Bordea, fiece cătun își are bazilica sa super istorică, super spirituală și superbă).

Pentru a mări pozele și a citi titluri și explicații (pentru o parte din ele) e suficient a da click pe fotografiile respective (se intelege de la sine ca sunt fotografii facute de mine personal, chiar daca unele unghiuri sunt devenite clasice, ca de ex. cupola basilicii Superga , pe care am regasit-o in micul Larousse ilustrat la explicarea cuv. “coupole”). Vizionare plăcută:

 

Italy in pictures – English version

Among the few monuments that I really wanted to visit, with the opportunity to travel accessible, include also the Trajan’s Column. Thus we came to Rome for the first time.
Ooooh Rome! We, the latinophones, feel at home there in the peninsula. Natives have otherwise horror of being labeled as “cute” and, although they emigrated everywhere, at home did not support massive immigration. It is rumored that in Italy are stolen, not clean, not working and so on, nothing more wrong (including, or especially, in the south) from what I experienced in the 8-9 spent holidays there (2-3 weeks each) between 1996 and 2010.
At that time, and especially for anniversaries in 2000, “the eternal city”, historic monuments and works of art were very well maintained, refurbished and made-in value – today’s budgetary limitations easier complicates the situation, especially for the roads without charge.

I guess nobody can conceive that 80% of the world’s artworks are in Italy and this after centuries of spoliation. The first time we stayed in Venice Square, two steps from the objective number one, the Column I checked it on my list and moved on to the statue of Moses, Coliseum, etc.
But if I had to choose one place truly special, magical and enriching, I would summarize the “Galleria Borghese” hosting Bernini’s sculptures, and the hole Villa Borghese with his cinecaffe the “Casina delle Rose” next the entering the park from via Venetto, neighborhood witch still retains the scent of “dolce vita”, among others, due to real estate prices.
But rather with the talks, now we will travel only in pictures, commented to a minimum (about 340 pictures selected from thousands of Italian souvenir pictures, because, as my good friend Dan Bordea said, every hamlet has its historical, super spiritual and beautiful Basilica).

To enlarge the photos and read the titles and explanations is enough to click on those photos (all of them original snapshots of mine). Enjoy:

18 May 2012 Periplu galilean pe urmele lui Isus și nu numai

 

Periplu galilean pe urmele lui Isus și nu numai

(Galilean journey in the footsteps of Jesus and beyond – the English version available just after the Romanian one)

Ce părere aveți de-o plimbare pe urmele lui Isus (de la ebraicul Ieșua, însemnând mântuire,salvare) în Galileea și, înspecial, de jur împrejurul (obicei local) Mării Galileei, lacul Tiberias pentru europeni, Kinneret pentru israelieni ? Zis și facut:

Vom porni spre nordul Israelului, de la Haifa, primul port al țării, și al treilea oraș ca mărime, oraș în care conviețuiesc evrei, creștini, musulmani, druzi și adepți ai cultului bahai. Haifei și multitudinii ei de centre de interes îi vom dedica un articol exclusiv.

Vom porni pe magistralele rutiere 70 și 77, trecând prin Shefar’am – sediul tribunalului rabinic suprem (Sanhedrin-ul) în vremurile evanghelice și posesorul unei multitudini de vestigii istorice.

 

Trecând pe lângă antica Sepphoris (azi parcul arheologic Țiporii), unde, începând cu evul mediu, a fost stabilit locul de origine al familiei fecioarei Maria, putem vizita localitatea antică, mozaicurile cu celebra ”Mona Lisa din Galilea”, sinagoga antică, teatrul roman și mânastirea Sf. Ana – bunica lui Isus. Orașul era la epoca lui Isus centrul administrativ și spiritual al regiunii până la înglobarea ei în marele califat arab, în sec 7.

Vom ajunge apoi la Nazareth, aflat la numai 6 Km. Cea mai mare aglomerare arabă din Galilea (orașul zis ”de sus” fiind mixt), actualmente cu majoritate musulmană, Nazareth-ul găzduiește, printre multe altele, Bazilica Bunei Vestiri, unde, potrivit tradiției, i-a  fost anunțată sfintei familii nașterea D-lui. Casa sfintei familii (grota mai bine spus) este azi acoperită de câteva catedrale concentrice din complexul sus-numit, precum și biserica (ortodoxă) a binecuvântării Mariei (construită peste izvorul tămăduirii, locul în care a avut loc sfânta concepție).

La numai câțiva km, în drum spre Tiberias vom trece prin Cana (Kafar Canna), locul unuia din primele miracole divine, cel al transformării apei în vin, localitate amintită în scrierile lui Josefus Flavius, sediu, la rândul ei, a Sanhedrinului și al mormintelor profetului Jonas și rabinului Gamliel (președinte celebru al tribunalului religios suprem). Actualmente doar 16,5% din locuitori sunt creștini.

Tveria/Tiberias – Oraș numit astfel de romani în onoarea lui Tiberius, fondat în anul 20 pe malul de vest al Mării Galileii, pe care o vom numi de acum Kineret (166 kmpătrați oglindă de apă dulce, la doi metrii sub nivelul mării pe valea Iordanului, parte integrantă din renumita falie Sirio-Africana,).

 

Tiberias a fost venerat în iudaism de la mijlocul secolului al doilea d.c. iar din sec.16 afost considerat unul dintre cele patru oraşe sfinte iudaice, alături de Ierusalim, Hebron şi Safed, ca centru spiritual religios – cabalist dar și profan.

Între secolele al doilea-al și al 10-lea, Tiberias a fost cel mai mare oraș din Galileea, centrul politic şi religios al evreilor din țara sfântă. Conform tradiţiei creştine, Isus a facut o serie întreagă de minuni în districtul Tiberias, transformându-l într-un loc foarte important de pelerinaj pentru creştini. Tiberias a fost deasemenea vestită de mii de ani pentru izvoarele sale termale, tămăduitoare pentru bolile de piele şi pentru numeroase alte maladii.

 

Vom începe turul lacului înspre nord, în sensul acelor de ceasornic, cu kibuț-ul (așezare agricolă cooperatistă/egalitară) Ginosar, unde se poate vizita o corabie pescărească considerată o relicvă a vremurilor biblice. Se pot, deasemenea, efectua plimbari pe lac în replici ale corăbiilor din acea epocă.

 

La capătul de nord al lacului se află Tabha, biserică ridicată de primii creștini pentru a onora miracolul multiplicării pâinii și peștilor (Matei 14:15-21, Marcu 6:35-44; Ioan 6:1-14), cu o biserică care conţine mozaicuri minunate. Mozaicul cu pesti și mici pâini marchează locul unde Isus a rostit binecuvântarea a pâinii.

Vizitatorii apreciază plimbarea de-a lungul promenadei Tabha-Capernaum, construită în anul 2000 trecând pe la un alt lăcaș sfânt – Biserica Primatului lui Petru. Acesta este locul în care tradiţia plasează (Ioan 21) întâlnirea lui Isus, după învierea sa, cu ucenicii (apostolii) săi la ora micului dejun, miraculoasa captură de peşte şi reconcilierea cu Petru (Simon pescarul), care jurându-i credință, devine șeful terestru al bisericii, primul ei papă, primind suprema jurisdicție asupra bisericii creștine (conform tradiției romano-catolice).

 Va urma pentru Sf. Petru un lung periplu pâna la portul Jaffa, unde va fi ascuns la o manufactura unui evreu și apoi ”exfiltrat” spre Roma antică (una din viitoarele noastre destinații turistico-mistice).

Bisericile Tabha si Primatul lui Petru sunt surplombate de așa-numitul Munte al Beatitudinilor, pe care se află un alt complex monahal (biserică, mânastire și hotel pelerini).

Lăcașul marchează spațiul atribuit în ultimii 1600 ani predicilor lui Isus de pe aceste coline, (așa-zisul ”jurământul de pe munte”) – o colecţie de precepte şi învăţături, imediat următore botezului său în Iordan, și care subliniază directivele morale regăsite în Evanghelia după Matei (capitolele 5, 6 şi 7), inclusiv larg răspânditul ”tatăl nostru”, toate într-un limbaj și un spirit relativ apropiate vechiului testament. De ce ”beatitudine”, poate datorită stării de exaltare a auditoriului sau poate starea de grație urmare a promisiunii de viață eternă, aici fiind rostit vestitul adagiu ”fericiți cei săraci cu duhul …”

 

Urmează, tot pe latura de nord a lacului, ruinele satului de pescari (Kefar Nahum – Capernaum), unde locuia familia pescarului Simon / Sf. Petru, peste a cărui colibă se ridică azi un complex monahal, lângă mânastire catolică și, nu prea departe, o biserică greco-ortodoxă.

Pot fi vizitate ruinele satului, inclusiv a sinagogii antice, unde rabinul Isus  reunea comunitatea de pescari.

 

 Evangheliile atribuie lui Isus o serie întreagă de miracole la Capernaum:

– mersul pe apă pentru a se alătura învățăceilor săi

– îmblânzirea furtunii iscate pe lac

– vindecarea soacrei lui Petru și a unui paralitic din sat

Nu departe, în continuarea turul nostru, vom trece peste locul unde Iordanul se varsă în Kineret formând o splendidă lagună. În apropiere, urcând pe lunca Iordanului prin parcul natural cu-același nume, se află Beit Saida, locația presupusă a satului antic în care i se atribuie lui Isus vindecarea unui alt paralitic (au fost cca. 5 în total) și redarea vederii unui orb.

Excursii de-o frumusețe rară se pot face spre nord către izvoarele Iordanului, pe lângă cascade (iarna-primavara) și rezervații naturale (ca de ex. o mini-deltă a Dunării – rezervația Hula, gazdă păsărilor migratoare-ntre Europa și Africa), Caesarea Philipi cu templul păgân al zeului Pan, Banias-ul de azi, rez. nat. Dan și muntele Hermon culminând la peste 2000 de metrii altitudine.

 

De la Capernaum, urcând spre podișul Golan, spre estul lacului de astă dată, ne putem oprila Katzrin, veche localitate antică evreiască, mai apoi mamelucă și mai recent (sec. 19) beduină până-n 1967, unde vizitarea vestigiilor sinagogii, devenită ulterior moschee, și-a altor ruine romane și helenistice se îmbină cu degustări de vinuri excepționale, miere, ulei de măsline, cidru și tot ce se poate obține din fructele cultivate în regiune. Cea mai mare electrocentrală solară și izvoare de apă minerală întregesc imaginea acestui oraș remarcabil.

Nu departe de Kațrin se află Gamla, a cărei istorie începe din epoca bronzului timpuriu, continuă în vremurile biblice în care devine centrul rezistenței evreiești contra romanilor (asediul roman conferindu-i statut de simbol al eroismului) și până azi când a devenit un parc arheologic (sinagoga antică, zidurile de apărare) și rezervație naturală (centru de studiu și creștere de vulturi, floră și faună protejate).

Revenind la malul lacului ne vom îndrepta de-a lungul plajelor și plantațiilor de curmali și bananieri către capătul său de sud, pâna la granița cu Iordania, unde se află stațiunea termală Hamat-Gader, celebru SPA cu izvoare fierbinți și crescătorie de crocodili.

Tot la sudul lacului, alaturi de administrația resurselor de apă, regăsim Gabriel House (fondat 1993), un complex hotel-restaurant cu săli de cinema și expoziții de artă plastică, loc în care a fost reconfirmat tratatul de pace cu Iordania.

 

Suntem în locul unde Iordanul iese din Kineret și cursul său continuă spre Marea Moartă, pe un traseu excepțional, cuprinzând, hidrocentrala Naaraim, o opera tehnologică de geniu a ing Rutenberg din anii 30, orașul antic Beit Shean (Scythopolis), un adevărat Pompei israelian, Jerico și ”Castle El Yehud”, locația botezării lui Isus.

Pentru că locația botezului nu e accesibilă decât de bobotează, s-a amenajat un site de botez la sud de Kineret, așa-numitul Iardenit, în cadrului kibuțului Dgania (fondat 1910 și sediul unor plantații de curmali dar și a unui reputat institut de inginerie genetică agricolă).

Turul nostru de lac se încheie aici la sud de Tveria și, la întoarcere vom urca deasupra lacului și vom trece prin așezarea agricolă Kineret, satul cerkez (populație caucaziană stabilită aici după deportările țeriste din sec. 19) Kefar Kamma și apoi Kfar Tavor, urcând pe muntele Tabor spre a vizita Bazilica Mt. Tabor, de rit franciscan, alături de care se află și o mânastire ortodoxă, închisă turiștilor. Aceste sfinte lăcașuri marchează locul unui alt miracol atribuit lui Isus, care s-a schimbat la față, făcând-o să strălucească, spre a demonstra unor discipoli cu care a urcat muntele din Nazaretul vecin, că e dotat cu puteri divine. Frumusețea locului și panorama sunt într-adevăr excepționale.

 

 

Nu departe se întrezăresc vestigiile unui alt oraș străvechi, prezent în vechiul testament dar și în evanghelii:

 

Armageddon (din ebraică: הַר מְגִדּוֹ, Har Meghido =Muntele Meghido) este, conform Bibliei, locul bătăliei ultime, decisive de la sfârşitul vremurilor între ”bine și rău”. Termenul este, de asemenea, folosit într-un sens generic, pentru a se referi la orice scenariu privind sfârşitul lumii.

Armaghedon este o colină pe care forturi antice au fost construite spre a păzi şoseaua principală, Via Maris, care lega Egiptul Antic cu Mesopotamia. Meghido a fost locul unor diferite bătălii antice și  se află la 40 km vest-sud-vest de vârful sudic al Mării Galileii, în zona râului Chișon.
Potrivit interpretării creştine (Apocalipsa 16:16), Mesia se va întoarce pe pământ şi-l va înfrânge pe Antihrist ( “fiara”), şi Satan (Diavolul), în Bătălia dela Armaghedon. În cele din urmă, necuratul va sfârși azvârlit în Gheena (Lacul de foc, care arde cu pucioasă).

 

Drumul de întoarcere la Haifa trece și pe lângă site-ul arheologic de la ”Beit Shearim”- Besara (greacă), care conține ruinele unui oraş evreiesc şi un număr mare de morminte antice taiate în piatră. Necropola este parte a parcului național Beit Shearim învecinat cu oraşul Kiryat Tiv’on la20 km est de Haifa.

 

Un ultim detur se poate face în apropiere, la doar 10km de Nazaret, pentru a vizita localitatea Beit Lehem din Galilea, așezare fondată la anul 70 de evrei după distrugerea celui de-al doilea templu, devenită în secolul trecut colonie agrară a tineretului templier germani, preluată de evrei după al 2-lea război mondial și greșala fatală a leaderilor templieri de-a se ralia partidului nazist.

O teorie greu de neglijat susține că, de fapt, aici este locul de naștere a lui Isus,la BeitLehemuldin apropierea domiciliului sfintei familii și nu în îndepărtata Judee,la Beit Lehem-ulde lângă Ierusalim.

 

De-o fi una, de-o fi alta, ajunși înnapoila Haifa după un drum ușor în zig-zag e drept, trebuie să recunoaștem că excursia a fost inedită și că descrierea mea ultra-sumară e doar o incitare la drumeția veritabilă, un ”must” pentru orice pasionat de călătorii în care fiecare-și poate regăsi interesul specific fie acesta natura, gastronomia, tehnologia, istoria, arhitectura, spiritualitatea, religia, lingvistica sau toate la un loc.

 

 

*** *** *** ***

Galilean journey in the footsteps of Jesus and beyond

What about a walk in the footsteps of Jesus (in Hebrew Joshua, meaning salvation) in Galilee and around the Sea of ​​Galilee, Lake Tiberiasfor Europeans and Kinneret to Israelis?

We turn to the north of Israel from Haifa, the country’s first port, and the third largest city, where are living Hebrew, Christian, Muslim, Druze and Baha’i cult followers. To Haifa and its multitude areas of interest we will devote an article exclusively.

We’ll start on major roads 70 and 77, through Shefar’am – supreme rabbinical court premises, the Sanhedrin during the evangelical times and holds a wealth of historical sites and artifacts.
Passing by ancient Sepphoris (today Zipori archaeological park), where, from the middle ages, was established family birthplace of Mary, we visit the ancient city, famous mosaics with “Mona Lisa of Galilee”, the ancient synagogue, Roman theater and monastery of St. Anne – Grandmother of Jesus. The city was during the era of Jesus a spiritual and administrative center of the region by embedding it in the great Arab caliphate (7th century). We arrive then at Nazareth, located only 6 km away.

Nazareth is the largest cluster Arab from Galilee (the so cold “upper Nazareth” is Jewish/Arab mixed), now majority Muslim, hosts, among others, the Basilica of the Annunciation, where according to tradition, was announced the Lord son’s birth to the Holy Family, whose home (grotto) is now covered by few concentric cathedrals and church (Orthodox) well of Mary (built over the source of healing, the place held sacred conception).

Just after few kilometers the road to Tiberias passed through Cana (Kafar Canna), instead of the first divine miracle, the transformation of water into wine, village mentioned in the writings of Josephus Flavius, headquarters, in turn, the Sanhedrin and holding the tombs of the Prophet Jonas and Rabbi Gamliel (famous president of the supreme religious court). Currently only 16.5% of the population are Christians.

Tveria / Tiberias – Town, named by the Romans in honor of Tiberius, founded in year 20 on the west bank of the Sea of ​​Galilee, which we now call the Kinneret (166 square kilometers of fresh water mirror, two meters below sea level on Jordan Valley, part of the famous Syrian-African fault).

Tiberias was revered in Judaism starting the second year a.d. and, from the 16th century was considered one of the four Jewish holy cities, along withJerusalem,Hebron and Safed.

Between the second century and the 10th-century Tiberias was the largest city in the Galilee, the Jewish political and religious center in the Holy Land. According to Christian tradition, Jesus made a series of miracles in the district of Tiberias, making it a very important place of pilgrimage for Christians. Tiberias was also famous for thousands of years for its thermal springs, healing skin and many other diseases.

We start the tour of the lake to the north in a clockwise direction, with the kibbutz (agricultural settlement egalitarian cooperative) Genosar, where you can visit a fisherman’s boat considered a relic of biblical times. You can do replicas of ships of that era lake cruises.

At the northern end of the lake is Tabha, the first Christian church built to honor the miracle of multiplying bread and fish (Matthew 14:15-21, Mark 6:35-44, John 6:1-14), with a church that contains wonderful mosaics. Mosaic of small fishes and bread loaves marks the spot where Jesus blessed the bread.

Visitors appreciate the walk along the promenade Tabha-Capernaum, built in year 2000 moving on to another holy shrine – Church Primacy of Peter. This is where tradition places (John 21) meeting Jesus after his resurrection, his disciples at breakfast, the miraculous catch of fish and reconciliation with Peter (Simon the fisherman). Here is the place where Peter swore allegiance to Jesus and Jesus made him head of the church, her first Pope (according to Roman Catholic tradition).

Will follow for St. Peter a long journey to the Port of Jaffa, where he will be hidden into a manufacturing of a Jew and then “seep” into ancient Rome (one of our future destinations).

The two churches mentioned above are overhangs by the so-called Mountain of Beatitudes, which houses another monastic complex (church, monastery and pilgrims hotel).
Abode marks assigned space in the last 1600 years of Jesus’ sermon on the hills, (so-called “vow of the Mountain”) – a collection of precepts and teachings, immediately following his baptism in the Jordan, which emphasizes moral directives found in the Gospel Matthew (chapters 5, 6 and 7), including general widespread “our father”, all in a language relatively close to the Old Testament spirit. Why “beatitudes”, perhaps because the state of excitement of the audience or the state of grace following the promise of eternal life, here was pronounced the famous adage saying “blessed are the poor in spirit … ”

Next to come, all on the northern side of the lake, are the ruins of fishermen village (Kefar Nahum – Capernaum), where lived the family of Simon the fisherman (St. Peter to be). Over its hut stands today a monastic complex. Nearby are located also a Catholic monastery and a Greek orthodox church.
You can visit the ruins of the village, including the ancient synagogue, where “Rabbi Jesus” united community of fishermen.

Gospels ascribe to Jesus a series of miracles:

– Walking on water to join his students’
– Taming the storm aroused by the lake
– Healing of Peter’s wife’s mother and a paralytic village

Not to far away, continuing our tour, we pass the place where the Jordan flows into the Kinneret forming a beautiful lagoon. In nearby Jordan valley climbing the natural Park bearing the same name, is the presumed location of Beit Saida, the ancient village which is ascribed to Jesus healing another paralytic (they were about 5 in total) and playing a blind.

Here can be effective starting point for rare beauty trips to North to the sources of the Jordan river, along waterfalls (winter-spring time) and reservations (such as the Hula natural reserve -hosting migratory birds between Europe and Africa), Caesarea Philippi, the pagan temple of the god Pan, Bannias of today, the Dan natural reserve and Mount Hermon, peaked at over 2000 meters altitude.

From Capernaum, going up to the Golan plateau, to the east of the lake this time, we stop at Katzrin, an old ancient Hebrew city, then mameluke and later (19th century) Bedouin (up to 1967), where visiting the remains of the synagogue, became later a mosque, and the other Roman and Hellenistic ruins meets exceptional wine tastings, honey, olive oil, cider and all you can get from fruits grown in the region. The largest solar electrical plant and mineral water springs complete the image of this remarkable city.

Katzrin is not far from Gamla, whose history dates from the Early Bronze Age. Hebrew town in biblical times, witch becomes the center of resistance against the Romans (Roman siege giving it symbol of heroism status), Gamla become today an archaeological park (ancient synagogue and defense walls) and a nature reserve (eagles study and repopulation center, protected flora and fauna).

Returning to the lake we headed along the beaches and banana plantations of dates and by its end south to the border with Jordan, where the Hamat Gader spa resort, famous for its hot springs and crocodile farm.

On the southern lake shore, next to the water resources administration, we find Gabriel House (founded 1993), a hotel-restaurant complex with cinemas and exhibitions of fine art, the place where it was confirmed the peace treaty with Jordan.

We are near the place where the Jordan leaves the Kinneret and continues its course towards the Dead Sea, an excellent route, including, hydroelectric Naaraim, a work of eng Rotenberg, technological genius of the 30s, the ancient city Beit Shean (ancient Scythopolis), a real Israeli Pompeii , Jericho and “Castle El Yehud” baptism site of Jesus.

Because the actual baptism location is not accessible, except during the Epiphany, a baptism site was arranged for the pilgrims south of the Kinneret, at the so-called Iardenit, a location along the river within the kibbutz Dgania (founded 1910 dates and location of plantations and a reputed institute of agricultural genetic engineering).

Our tour ends here south of Tveria and in order to return we will ascend above the lake and go through Kinneret agricultural settlement, Kafar Kama Cerkez village (Caucasian population established here after the tsarist deportations of 19th century) Kfar Tavor and then, rising Mount Tabor to visit the Franciscans Basilica of Mt. Tabor, with whom is an Orthodox monastery, closed to tourists. These holy places marks the site of another miracle attributed to Jesus, who transfigured his face, making it glow, to demonstrate to some followers climbed the hill from Nazareth neighbor with that is endowed with divine powers. Place and landscape beauty are really exceptional.

Not far from Mount Tabor there are the remains of another ancient city, present in the Old Testament and the Gospels:
Armageddon (in Hebrew: הַר מְגִדּוֹ, Har Megiddo = Mount Megiddo) is, according to the Bible, place of the final, decisive battle of the end times between “good and evil”. The term is also used in a generic sense to refer to any scenario for the end times.

Armageddon is a hill that ancient forts were built to guard the main road, Via Maris, which linked ancient Egypt to Mesopotamia. Megiddo was the location of different ancient battles and is located 40 km west-southwest of the southern tip of the Sea of ​​Galilee, in the biblical Kishon River valley.
In the Christian interpretation (Revelation 16:16), Messiah returns to earth and it will defeat the Antichrist (beast), and Satan (devil), in the final Battle of Armageddon. Finally, the devil will end up thrown into Gehenna (lake of fire burning with brimstone).

Goes way back to Haifa and near the archaeological site of the “Beit Shear” – Besar (Greek), which contains the ruins of a city Hebrew and a large number of ancient tombs cut into rock. Necropolis is part of the national park adjacent to the town Kiryat Beit Shear Tiv’on 20 km east of Haifa.

One last detour may be nearby, just 10km from Nazareth, to visit the village of Beit Lehem from Galilee, a settlement founded in AD 70 by Hebrews after the destruction of the Second Temple, the last century Templar Youth German agricultural colony, taken by Israelis after the 2nd World War and the fatal mistake of the Templar leaders to rally the Nazi party.

One theory claims that, in fact, here is the birthplace of Jesus, at home near Beit Lehem of Galilee and not at distant from Nazareth Beit Lehem near Jerusalem.

Here we are reached back into theHaifa after a slightly zigzag path to be honest. We must recognize that the trip was unique and that my ultra-compact description is just a genuine incitement to hiking, a “must” for any travel enthusiast, who can find each specific interest whether it be nature, cuisine, technology, history, architecture, spirituality, religion, language or all together.

PS See photos in the Romanian version !

05 Apr 2012 Drumul berii trapiste belgiene/Trappist Monastery Beers
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , , , ,  | Leave a Comment

(For english and photos please check below)

Pornind pe urmele berilor clasice europeene (Zipfer-ul vienez, Becks-ul salzburgez, Plsen-ul ceh, nu tocmai ce era secolul trecut, și inconturnabilele beri bavareze în frunte cu weltenburger, cea mai veche rețeta calugărească, și weihenstefan cea mai veche bere ”laică” din lume) trecem prin podgoriile văii Rinului și ajungem în împărăția ciocolatei și-a berii – Belgia.

 Dacă nu o știați deja, bere şi Belgia merg împreună. Berile mânăstirilor trapiste sunt un unic și exclusivist sub-set al berilor belgiene (multe sute la număr), și ar putea face obiectul unui adevărat pelerinaj având ca scop principal degustarea licorii fabricate de călugări cu atâta dragoste de secole și secole.

 Misterul monahal: ce poate fi mai incitant, fascinant și mai demn de-a fi explorat ?

Ordinul trapist constitue una dintre cele mai secrete și discrete congregații, ferecate și pliate asupra sine însăși, inaccesibilă curiozității profane.

Studiul, meditația în claustrum, ”legământul tăcerii” constitue profesiunea de credință a acestor slujitori ai D-lui, închiși într-o lume a lor atemporală și impenetrabilă, ceea ce nu-i împiedică însă să-și asigure existența prin producția și negoțul unor adevăratecapodopere ale genului: brâză, jambon, pâine și celebra bere trapistă, considerată printre cele mai bune, dacă nu cea mai bună, beri din lume.

Şase dintre mănăstirile trapiste belgiene sunt autorizate să utilizeze eticheta produsului autentic trapist. Pentru ca o bere să poată fi astfel etichetată întregul proces de producţie trebuie să fie efectuat sau supravegheat, de catre călugarii trapiști în interiorul unei mânăstiri trapiste. Asta nu înseamnă că berile trapiste sunt toate la fel, nici pe departe, deși există un nu știu ce și-un nu știu cum care le definesc aroma inimitabilă.

Există aproximativ douăzeci de beri diferite, produse de cele şase mănăstiri. Unele dintre aceste fabrici de bere monahale sunt foarte vechi … cea mai veche numărând aproximativ o mie de ani. Ei folosesc doar cele mai bune ingrediente naturale, iar berile sunt realizate în exclusivitate prin procese tradiţionale nemecanizate.

Aceste manastiri sunt dispersate într-un inel magic în jurul ţării, iar turul lor se poate face în cel puțin trei zile pentru a le vedea pe toate. Mânăstirile în sine nu sunt de obicei deschise publicului, dar bisericile sunt, iar berea se poate savura în cadrul unor centre comerciale din apropiere.

La anumite date ale anului au loc “zile ale porţilor deschise” și atunci se poate face un tur ghidat în unele dintre ele. Trebuie avută însă o rezervare pentru aceste vizite. În restul anului, puteţi gusta berile trapiste în cafenele locale. Unele manastiri au câte un magazin în apropiere ca de exemplu complexul ”Espaces Scaillet” dela Rochefort, unde se pot cumpăra cupe și sticle de bere de la toate mânăstirile cu excepția Westvleteren, cea mai exclusivistă dintre ele.

 Personal am reușit să-l conving pe părintele Modest să-mi permită intrareala Westmalle, grație experienței dobândite în materie la noi în țara sfântă … dar evenimentul rămâne o excepție fericită.

Cele șase mânastiri trapiste producătoare, printre altele, de bere sunt:
• Sfântul Sixtus din Westvleteren – lângă Ypres

• Notre dame de Scourmont, Chimay

• Notre dame din Saint-Remy, Rochefort

• Sfântul Benedict, Achel

• Notre dame din Orval, în apropierea de Florenville

• Notre dame a Inimii Sacre, Westmalle

Spre exemplu mânăstirea Westvleteren produce o bere bogată în  malţ care poate fi degustată sau cumpărată la cafeneaua ”De Vrede” de peste drum și e considerată cea mai bună bere din lume (a se vizita și Brugge la o oră pe autostradă de acolo – un oraș de vis cu clădiri superbe, canale ca la Veneția și ateliere deciocolotă ca-n povești).

Gustați berea aromată de Chimay (clasic albastru) cu o bucată de brânză și berile de Rochefort negre, dulci, disponibile în diferite concentraţii, împreună cu jambonul excelent de Rochefort și cașcavalul trapist de o excelentă calitate.

La Orval, în inima pădurii există un muzeu în cladirile din secolul XVIII, ruinele mânăstirii medievale și o bere, cea mai apropiată de cea clasic central-europeană. La  Orval se produc, deasemenea, pâine şi brânză, care merg de minune cu berea lor. Călugării de acolo obișnuiesc să spună: “O bere preparată cu știință trebuie gustată cu înţelepciune.”

Exista o multime de beri a degusta în Belgia şi există o mulţime de oraşe mici şi drăguţe, de vizitat:

Eu am vizitat în principal Wallonia și mai precis pădurea ardenă, un tărâm de basm, unde vânatul e foarte bine reprezentat, unde se pot vizita peșteri (Rochfort și Han-sur-Lesse), ferme de struți, laptării de iapă, păstrăvării, o gastronomie locală delicioasă, cafenele șarmante, trasee pedestre și pentru biciclete, orașe de-o arhitectură deosebită (Dinant, Marche-en-Famenne,La Rocheși St. Hubert) și nu în ultimul rând oameni deschiși și primitori.

Drumul meu a continuat către Pădurea Neagră, ceea ce mi-a prilejuit o foarte plăcută călătorie prin pădurea palatină germană pe ”calea vinului” (un fel de Burgundie nemțească) și cea a încălțămintei – despre outlet-city dela Zweibruckenvă voi povesti la vară, promit !

***

If you don’t know it already, beer and Belgium go together. Trappist Monastery beers are a unique and terrific little sub-set of Belgian beers, and you could set up a great tour aroundBelgiumto include sampling what the monks so lovingly produce.

For centuries, the monks have been brewing these Trappist Monastery beers.

Six ofBelgium’s Trappist monasteries are authorized to use the Authentic Trappist Product label. In order for beers to have this designation, the entire production process must be carried out, or supervised, by Trappist monks inside a Trappist monastery. That doesn’t mean that Trappist beers are all alike though.

There is lots of variety. There are some twenty different beers brewed by those six monasteries. Some of these monastery breweries are very old… the oldest having brewed beer for about 1,000 years. They use only the best natural ingredients and the beers are made using traditional, non-mechanized processes.

These monasteries are scattered in a ring around the country. Plot them out on a map, rent a car and drive. You should allow about three days at least to see them all. The monasteries themselves are not usually open to the public, but the churches are, and you can sample the beers nearby. We always think it’s fun to know where beer and wine are made… see the source even if you can’t tour it.

There are occasional “open door days” when you can tour some of them. You must have a reservation for those tours. For the rest of the year, you can sample the Trappist Monastery beers in local cafes. Some monasteries have an abbey shop where you can try them. Most are also sold all over Belgium… you’ll be supporting the monks if you buy some because all the profits go to monastery maintenance and the charitable work done by those religious communities.

Here are the monasteries:

  • Saint Sixtus of Westvleteren — nearYpres(leper)
  • Our Lady of Scourmont, Chimay
  • Our Lady of Saint-Remy, Rochefort
  • Saint Benedict, Achel
  • Our Lady of Orval, near thevillageofFlorenville
  • Our Lady of the Sacred Heart, Westmalle

Sample Westvleteren’s rich, malty beer in the welcome center cafe De Vrede across the street from the abbey. Their beer is sold only at the abbey and only with a reservation!

Taste Chimay’s classic Blue Beer with a piece of the abbey’s beer flavored cheese.

There is a museum in the foundations of the 18th century buildings at Our Lady of Orval. Tour Orval’s medieval abby ruins, then taste the beer. Orval also makes bread and cheese that go well with their beer. The abbey’s beer and cheese can be bought in the abbey shop. Some of Orval’s beers are even exported. At the bottom of their webpage, they pray you drink with wisdom… They say, “A beer brewed with knowledge is tasted with wisdom.”

Try Rochefort’s dark, sweet beers, which are available in different strengths.

There are plenty of beers to try inBelgium, and there are plenty of cute little cities to visit, but if you want to take a driving tour with a different twist, hop in your rental car and ramble around the country sampling Trappist Monastery Beers.